Thomas Cook

O dragoste atât de măreaţă şi divină îmi cere sufletul, viaţa, totul

Spre surpriza tuturor (cu excepţia Tatălui său ceresc), evanghelistul Thomas Cook a murit în 1913, la vârsta de 53 de ani, în floarea vârstei şi a slujirii. Condoleanţe, elogii şi mărturii au venit din toate colţurile Marii Britanii; şi nu e de mirare, căci pe parcursul vieţii lui a semănat mult cu Hristos. Slujirea sa a fost foarte roditoare. Nu exagerăm cu nimic dacă spunem că mii de adulţi s-au convertit ca urmare a predicării lui Cook. Zeci de mii de oameni au mărturisit experienţa primirii unei inimi curate, eliberate de păcat prin credinţă.

Thomas Cook s-a născut în oraşul Middlesbourgh, oraşul unei uzine metalurgice din Anglia, pe 20 august 1859. Se pare că tatăl lui a fost indiferent faţă de lucrurile spirituale mare parte a vieţii sale. Mama lui a fost o femeie credincioasă, o femeie a rugăciunii, cu principii metodiste. Cook a luat decizia de a-L urma pe Isus la vârsta de 16 ani, în anul 1875. Convertirea lui a fost liniştită şi nu s-a remarcat prin aparenţe exterioare; dar realitatea lucrării de mântuire a lui Hristos şi-a pus atât de puternic amprenta asupra adolescentului încât el, împreună cu un prieten de-al lui, au început să predice din proprie iniţiativă la colţuri de stradă pentru toţi cei care vroiau să audă despre Mântuitorul lor care le putea da viaţa.

Slujire

Schimbările din viaţa lui Thomas Cook au fost atât de mari; influenţa predicilor tânărului atât de puternică; iar roada Duhului din viaţa lui atât de evidentă încât a fost numit predicator metodist înainte de a împlini 18 ani. Predicarea lui plină de Duhul, de seriozitate, de dragoste, de pasiune şi vorbirea lui simplă a mişcat inimile bărbaţilor şi femeilor din toate straturile sociale, pe oriunde mergea. Slujirea lui a fost foarte căutată, nu numai în cadrul denominaţiei sale, dar şi printre metodiştii primitivi, printre reformatorii wesley-eni şi în cadrul Armatei Salvării.

Slujirea lui Cook a crescut în profunzime şi în rodnicie, iar Dumnezeu a deschis pentru el uşi de slujire ( uneori chiar şi pentru o perioadă mai mare de un an odată ) în Norvegia, şi în ţările flămânde din punct de vedere spiritual, în colţuri îndepărtate ale Împeriului precum Africa de Sud, Australia, Noua Zeelandă şi Sri Lanka. Dumnezeu a lucrat totdeauna nespus mai mult prin Cook decât credeau gazdele lui că este posibil.

Cook nu a avut educaţie superioară, aşa că a fost o mare surpriză pentru denominaţia lui atunci când a fost rugat să devină directorul unei şcoli evanghelice proaspăt înfiinţate ce avea ca scop pregătirea slujitorilor. Cum avea să reuşescă „un simplu evanghelist” să lanseze şi să conducă această nouă lucrare a Colegiului Cliff, din Calver (lângă Sheffield), Anglia? Foarte bine, mulţumesc frumos! Acelaşi Domn pe care L-a slujit în lucrarea de predicare a Evangheliei a fost onorat de consacrarea şi rodnicia lui Cook şi în noul său post.

Începând din anul 1903, Cook a slujit şcoala cu credincioşie şi pricepere până la moartea sa din anul 1913. (Vezi mărturia lui așa cum el însuși o scrie în capitolul 25 al cărții Sfinţenia nou-testamentară).

Fragmente sugestive din scrierile sale

Marile victorii ale Bisericii primare au fost câştigate prin puterea Duhului Sfânt şi aceasta, şi numai aceasta, este esenţa creştinismului ca putere biruitoare în lume. Fără ea, nimic nu este de folos, dar cu ea, slăbiciunea noastră este unită cu Omnipotenţa şi toate lucrurile sunt posibile. Noi nu ştim să mai existe vreun alt lucru de care să fie nevoie. Maşinăria noastră este aproape perfectă. Avem bogăţie, statut social, avantaje educaţionale, tipografii, societăţi biblice, iar legislaţia creştină este de partea noastră. Întreaga lume ne este deschisă. Pentru împlinirea lucrării noastre în lume nu este nevoie de nimic decât de botezul cu foc. Puterea de la Rusalii va aduce rezultatele de la Rusalii.

Făgăduinţa Tatălui

Nu există şi pentru noi o experienţă similară în fel şi grad cu cea experimentată de apostoli? Spunem similară în fel, deoarece adevăratul secret al marii schimbări din caracterul şi comportamentul apostolilor nu a stat în puterea vorbirii în limbi, nici în puterea de a face minuni, ci în faptul că Îl aveau pe Însuşi Duhul Sfânt. Puterea locuieşte într-o persoană, iar această persoană este Dumnezeu Duhul Sfânt. El nu dă cu împrumut atributele Sale, aşa cum îşi închipuie unii cu aroganţă; El Însuşi vine în inimile noastre.

A-L primi pe El în plinătatea Lui înseamnă a primi putere. Darurile variază în funcţie de vremuri, şi uneori le acordă, alteori le reţine. Administrările Lui diferă în funcţie de nevoile Bisericii şi de vremuri, dar El Însuşi rămâne acelaşi. „Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac”. Prin urmare, aceeaşi putere pe care au primit-o apostolii în ziua de Rusalii şi după ziua de Rusalii, trebuie să fie posibilă şi pentru noi. Încă suntem în dispensaţia Duhului. Puterea lui Dumnezeu nu s-a epuizat în ziua de Rusalii. Aceasta a fost doar o zi model; un avans şi o garanţie a unei manifestări şi mai depline a lui Dumnezeu în faţa oamenilor. Făgăduinţa încă stă în picioare: „Voi turna Duhul Meu peste orice făptură”.

Putere pentru slujire

… Aceasta este relatarea domnului Moody referitoare la ungerea care l-a transformat în ceea ce a fost. Nimic altceva nu poate face un om atât de puternic şi de slăvit în viaţa sa şi în istorie. Lucrul uimitor este că orice lucrător creştin poate fi mulţumit să lucreze şi fără ea. Dacă Biserica ar înceta să mai facă eforturi slabe pentru mântuirea ei şi L-ar aştepta pe Dumnezeu până când va fi înzestrată cu putere de sus, ar face un mare bine lumii. Cu puterea aceasta, vom realiza mai multe într-un singur an decât într-o sută de ani lucrând în puterea noastră. Dacă jumătate din timpul pe care îl petrecem gândindu-ne la această ungere l-am petrece rugându-ne pentru ea, nu ar fi sufucienţi lucrători care să-i ajute pe cei care caută calea spre Isus.

Rugăciunea şi credinţa sunt condiţiile indispensabile. „Sus, în ceruri, sunt resursele Duhului; rugăciunea deschide acest rezervor, iar debitul se măreşte pe măsură ce ne rugăm”. Ucenicii au stăruit împreună în rugăciune, şi în cereri. Socrate a spus că lucrarea lui în Atena era de a duce oamenii de la „neştiinţa inconştientă la neştiinţa conştientă”. Prima noastră nevoie este conştientizarea nevoii. Când aceasta este conştientizată, ne vom uni dorinţele cerând din inimă plinătatea Duhului Sfânt şi nu vom înceta să aducem această cerere înaintea Lui până când nu biruim. „Rămâneţi în cetate… până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus”.

O jertfă vie

Învăţătura Stăpânului spune că trebuie să murim pentru a trăi. Moartea este poarta spre viaţă. Dacă vrem să-i salvăm pe ceilalţi, trebuie să ne jertfim pe noi înşine. După multe eforturi de a face un set de porţelanuri vrednic de masa împăratului, Possua, olarul, s-a văzut incapabil de a face ceva vrednic de aprobarea regală, aşa că s-a aruncat în cuptorul în care îşi smălţuia vasele de olărie. Înţelepţii chinezii spun că o aşa frumuseţe cerească nu a poleit niciodată porţelanul în aşa fel încât să-l facă să strălucească. Ei scriau cu mult mai multă înţelepciune decât îşi dădeau seama. „Dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.”

Învăţătura este că ceea ce nu ne costă nimic, nu înfăptuieşte nimic. Slujirea fără sacrificiu nu aduce rezultate, nu realizează nimic, nu aduce nici o biruinţă vrednică de pomenire. Dacă ne păstrăm viaţa, o vom pierde, dar dacă ne-o turnăm într-o slujire plină de dragoste, ea va fi o binecuvântare trainică pentru lume. Nici un lucru mare nu poate fi făcut cu uşurinţă sau fără plătirea unui preţ. A fi mistuit în lucrarea lui Dumnezeu ca „jertfă vie” înseamnă să arzi în totalitate; lumânarea se micşorează şi bateria se consumă – acesta este un simbol adevărat al vieţii consacrate, gravat pe mormântul doctorului Adam Clarke – o lumânare arzândă, cu inscripţia: „Dau lumină prin faptul că mă las mistuit”. Dăm lumină renunţând la vieţile noastre pentru Acela care ne-a iubit; suntem mistuiţi de pasiunea pentru Casa Lui în timp ce ducem lumina şi mântuirea celor pentru care El a murit.

Plinătatea Duhului

Aproape toţi lucrătorii creştini ale căror eforturi au fost recunoscute de Dumnezeu poartă mărturia unei binecuvântări distincte şi precise pe care au primit-o după convertire şi care a inaugurat o nouă perioadă în viaţa lor spirituală. Dacă ar fi întrebaţi, ar relata diferite întâmplări despre cum au primit această experienţă şi ar descrie-o diferit, dar toţi au devenit deodată îndrăzneţi, puternici, energici şi biruitori. Şi-au primit Rusaliile, iar Duhul Sfânt era în ei focul dragostei, lumina siguranţei şi ungerea cu putere.

Cine poate citi Faptele Apostolilor fără să nu ajungă la concluzia că Biserica Apostolică s-a bucurat de o măsură mult mai mare de plinătatea Duhului decât măsura experimentată în general de creştinul de astăzi? Susţinem că suntem părtaşi ai privilegiilor Cincizecimii şi, cu toate acestea, cât de puţini creştini se bucură de plinătatea binecuvântării pe care Hristos se bucură să o dea! Dacă nu suntem umpluţi de Duhul, a cui vină este? Întrebarea nu este: „A dat Dumnezeu?”, ci „Am primit noi?” Puterea lui Dumnezeu nu s-a epuizat în ziua Cincizecimii. Aceasta nu a fost decât o garanţie şi un zălog pentru ceea ce Dumnezeu vrea să facă pentru poporul Lui.

Încă suntem în dispensaţia Duhului, iar promisiunea încă este valabilă: „Făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare îi va chema Domnul Dumnezeul nostru” (Fapte 2:39). Făgăduinţa este la fel de cuprinzătoare şi de vastă precum nevoia şi înseamnă că prin virtutea noii noastre naşteri, umplerea individuală cu Duhul Sfânt este privilegiul nostru sau dreptul nostru câştigat prin naştere. Fiecare credincios are dreptul să năzuiască la aceasta, are dreptul să se roage pentru ea şi are dreptul să o aştepte astăzi.

Umblând cu Dumnezeu

Ce descoperiri binecuvântate despre Tatăl, legământ şi împărăţie primesc acei care au legat această prietenie apropiată, intimă şi de nezdruncinat cu Hristos! Există o poveste despre un prinţ negustor din Glasgow care mergea cu un prieten pe străzile aglomerate ale oraşului când, deodată, însoţitorul lui l-a auzit spunând: „O, prietene, ia-o puţin înainte. Domnul Isus vrea să vorbească cu mine!” Aşa era. El a auzit şoapta Duhului Sfânt, a simţit bătaia uşoară a Mântuitorului lui care-l chema la întâlnire şi a rămas în urmă pentru a-şi lăsa sufletul să intre într-o discuţie sfântă cu Domnul lui. Să ne mirăm oare de faptul că prietenul a fost uimit în timp ce privea lumina cerească de pe înfăţişarea celui care se ruga şi de faptul că şi-a scos pălăria în timp ce urmărea acel suflet care a primit viziunea cerului deschis şi a unui Mântuitor prezent?

Oamenii care umblă cu Dumnezeu înţeleg prin propria lor experienţă ce înseamnă să auzi pasul lin al Stăpânului divin şi şoaptele Lui în inimile lor. Mulţi creştini sunt mult prea grăbiţi pentru a cunoaşte această viaţă de părtăşie intimă cu Hristos. Stăpânul vine pentru a locui împreună cu ei, însă locul este prea tulburat, iar El se retrage. „Şi pe când robul tău făcea câte ceva încoace şi încolo, omul s-a făcut nevăzut”. Trebuie să ne facem timp pentru obiceiuri meditative şi pentru părtăşie cu Dumnezeu. Sufletul slăbeşte în toate activităţile lui. Dean Vaughan spune: „Activităţile continue ale multor creştini sunt mormântul vieţilor lor spirituale”.

Dragostea desăvârșită

Când fiecare talent este vitalizat, când fiecare calitate este umplută şi când întreaga natură este invadată de acest dar sublim, sclavia, oboseala, legalismul subtil care caracterizează slujba credincioşilor începători, sunt complet îndepărtate. Jugul lui Hristos nu ne mai roade, ultima fărâmă de sentiment slugarnic dispare, iar voia lui Dumnezeu devine alegerea noastră liberă, spontană şi încântătoare. Atunci putem cânta, nu ca un simplu basm poetic, ci ca o realitate experimentată binecuvântată:

Mă închin Ţie, dulce voie a lui Dumnezeu
Şi toate căile Tale le ador;
Cu fiecare zi ce trăiesc, mi se pare
Că mai mult şi mai mult Te iubesc.

Poate că întrebi: „Cum pot intra în această experienţă binecuvântată? Ne adunăm toată voinţa pentru a o câştiga. Încercăm să-i copiem pe aceia care o deţin. Ne stabilim reguli pentru a o avea. Veghem; ne rugăm; dar aceste lucruri nu aduc plinătatea dragostei în sufletele noastre.” Dragostea nu ia naştere niciodată prin sforţări, strădanii, sau prin orice altă acţiune directă a sufletului asupra sa. „Omul din barcă nu poate mişca barca făcându-i vânt dinăuntru”.

Dragostea este o consecinţă, şi iată cauza: primim dragoste când Îl primim pe Dumnezeu. Dacă vrem să avem dragoste, trebuie să-L căutăm. Dumnezeu este dragoste şi dragostea este Dumnezeu. Mai multă dragoste înseamnă mai mult din Dumnezeu. Dragostea desăvârşită înseamnă că am deschis toate cărările fiinţei noastre; că El a venit şi a luat în stăpânire fiecare odăiţă. Un scriitor a spus odată: „Ia dragostea de la un înger şi vei avea un diavol; ia dragostea de la un om şi vei avea un animal; ia dragostea de la Dumnezeu, şi nu mai rămâne nimic!”

Date biografice preluate de pe PerlaSuferinței.ro