John Bunyan (biografie) - Biblioteca Creștină
skip to Main Content

Dintre toate bucuriile, cea mai dulce este cea împletită cu tânjirea după Hristos

John Bunyan 1628-1688
John Bunyan
1628-1688

John Bunyan s-a născut în anul 1628 la Elstow, un sat din Anglia. A fost un rebel şi o căpetenie a celor ce batjocoreau Numele Domnului Isus. „De mic copil au fost puțini cei care mă egalau în a blestema, a înjura, a minți și a blasfemia Numele Sfânt al lui Dumnezeu”, a mărturisit el mai târziu.

Bunyan nu a avut parte de o educație pe băncile unei şcoli din vremea aceea, dar Cuvântul, Duhul Sfânt, rugăciunea şi ispitele l-au format pentru a deveni un predicator plin de putere şi un scriitor nemuritor prin celebra „Călătoria creştinului”, fiind invidiat de unul dintre cei mai de seama eruditi ai vremii, John Owen.

Din temniţă, închis din cauza predicării Cuvântului lui Dumnezeu, John Bunyan ne povesteşte în cartea sa autobiografică -“Har din abundență pentru căpetenia păcătoșilor” – despre felul în care harul Domnului Isus Hristos care a strălucit în inima lui după o perioadă lungă de lupte şi ispite.

Fragmente sugestive din autobiografia sa

Eram împiedicat să iau în considerare faptul că păcatul mă va osândi indiferent de religia pe care o urmam, dacă nu eram în Hristos; nici nu m-am gândit vreodată că aşa stau lucrurile. „Truda nebunului oboseşte pe cel ce nu cunoaşte drumul spre cetate” (Eclesiastul 10:15).

Sforțări personale

Prin urmare, m-am apucat de o reformare exterioară; atât în vorbire cât şi în trăire şi mi-am pus înainte poruncile ca fiind calea către cer. M-am străduit să păzesc poruncile şi, credeam eu, câteodată le păzeam destul de bine şi atunci eram mângâiat. Totuşi, din când în când, încălcam câte una şi îmi tulburam conştiinţa. Dar mă pocăiam, spuneam că îmi pare rău şi Îi promiteam lui Dumnezeu că mă voi purta mai bine data viitoare şi astfel primeam din nou ajutor. Atunci credeam că Îi sunt pe plac lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor din Anglia.

Dar, nenorocitul de mine, încă nu Îl cunoşteam pe atunci pe Isus Hristos. Căutam să-mi făuresc o neprihănire a mea; şi aşa aş fi pierit dacă Dumnezeu nu ar fi fost milostiv faţă de mine.

Şi la rugăciune eram foarte tulburat în perioada aceasta. Uneori mi se părea că îl simt în spatele meu trăgându-mă de haine. În timpul rugăciunii stătea mereu de mine să închei rugăciunea, să mă opresc, să mă grăbesc că m-am rugat destul şi să nu mai stau în rugăciune; mereu mă distrăgea. Uneori îmi punea în minte gânduri nelegiuite ca acestea: că trebuie să mă rog lui sau pentru el – m-am gândit uneori la acel ‚te vei arunca cu faţa la pământ’ sau „dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie” (Mat. 4:9).

Lupte lăuntrice

În zile ca acestea nu mă lăsa să îmi mănânc mâncarea în linişte; chiar când stăteam la masă trebuia să mă duc să mă rog. Trebuia să-mi las mâncarea în clipa aceea, chiar atunci – o astfel de sfinţenie falsificată avea diavolul. Când eram ispitit în felul acesta, îmi spuneam în mine însumi: ‘Acum sunt la masă, lasă-mă să termin’. ‘Nu’, îmi răspundea el, ‘trebuie să te rogi acum, altfel nu Îi faci pe plac lui Dumnezeu şi Îl dispreţuieşti pe Hristos’. Aşadar eram foarte chinuit de aceste lucruri; din cauza naturii mele păcătoase, mi-am imaginat că acestea erau impulsuri din partea lui Dumnezeu, iar dacă refuzam să le fac, Îl respingeam pe Dumnezeu; şi nu eram oare la fel de vinovat că nu am ascultat ispita diavolului ca şi atunci când aş fi încălcat Legea lui Dumnezeu?

Apoi am început să tremur foarte tare, în aşa fel încât zile întregi trupul meu dar şi mintea mea se zguduiau din pricina acestei conştientizări a judecăţii cumplite a lui Dumnezeu. Simţeam cum stomacul mi se încălzea şi mă ardea din pricina terorii şi uneori parcă oasele pieptului mi se desfăceau.

Răsare lumina

După ce am analizat separat păcatele sfinţilor şi am văzut că al meu le întrecea pe fiecare; mi-a venit ideea să pun toate păcatele lor la un loc faţă în faţă cu al meu să văd dacă nu cumva găsesc o încurajare. Căci chiar dacă păcatul meu este mai mare decât al oricărui altuia, totuşi dacă le-ar egala pe toate celelalte împreună, atunci există speranţă. Sângele care poate să spele toate păcatele lor, poate să spele şi păcatul meu, deşi este la fel de mare sau chiar mai mare decât toate ale lor împreună. Aici am inclus păcatul lui David, al lui Solomon, al lui Manase, al lui Petru; al tuturor celorlalţi care au săvârşit păcate mari. Mă străduiam într-un mod obiectiv să agravez şi să măresc păcatele lor în anumite circumstanţe.

Într-o zi mergeam pe câmp, iar conştiinţa mea era tulburată fiindcă mă temeam că poate încă nu este totul în regulă şi deodată am auzit propoziţia aceasta în sufletul meu: ‘Neprihănirea ta este în cer’. Şi mi s-a părut că am văzut cu ochii sufletului meu pe Isus Hristos stând la dreapta lui Dumnezeu. Acolo era neprihănirea mea; aşa că oriunde mă aflam şi orice făceam Dumnezeu putea spune despre mine: ‘El vrea neprihănirea Mea fiindcă a văzut-o cu ochii lui.’ Şi pe lângă aceasta am mai văzut că nu starea bună a inimii mele făcea ca neprihănirea mea să fie mai bună, şi nici starea rea a inimii mele nu făcea ca neprihănirea mea să fie mai rea, căci neprihănirea mea era însuşi Isus Hristos „acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13:8).

Oh! Hristos! Hristos!

Atunci mi-au căzut cu adevărat cătuşele de la picioare; am fost eliberat de suferinţele şi de lanţurile mele; chiar şi ispitele au plecat de la mine. Astfel că de atunci încolo, versetele acelea înfricoşătoare nu m-au mai tulburat. Am plecat acasă plin de bucuria ce mi-a dat-o harul şi dragostea lui Dumnezeu. Şi când am ajuns, m-am uitat să văd dacă pot găsi afirmaţia aceea: ‘Neprihănirea ta este în cer’; dar nu am reuşit să o găsesc. Aşadar inima mea a început să fie din nou descurajată şi chiar atunci mi-am adus aminte că „El a fost făcut pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare” (1 Cor. 1:30). Din versetul acesta am văzut că şi cealaltă afirmaţie era adevărată.

Tot de aici am înţeles că aşa cum omul Isus Hristos este diferit de noi în ceea ce priveşte prezenţa trupească; tot astfel El este neprihănirea şi sfinţirea noastră înaintea lui Dumnezeu. Aşa am trăit o perioadă minunată, împăcat cu Dumnezeu prin Hristos. Oh! Hristos! Hristos! Nu era nimic altceva înaintea ochilor mei decât Hristos! Şi nu mă uitam doar la câte un privilegiu din partea lui Hristos, cum ar fi la sângele Lui, la moartea sau la învierea Lui, ci priveam imaginea completă a lui Hristos – ca Cel în care toate acestea şi alte virtuţi, relaţii, slujbe şi lucrări se întâlneau – stând la dreapta lui Dumnezeu în cer.

Unit cu Hristos

Ce glorioasă mi se părea înălţarea Lui, valoarea şi predominarea tuturor binefacerilor Lui; asta pentru că acum puteam să-mi ridic privirea de la mine înspre El şi puteam să apreciez că toate acele haruri ale lui Dumnezeu, care acum erau proaspete pentru mine, erau totuşi ca acei bani mărunţi pe care oamenii bogaţi îi ţin în punga lor, în timp ce aurul lor este în cufere acasă. Oh, vedeam că aurul meu este în cufărul meu acasă – în Hristos, Domnul şi Mântuitorul meu! Acum, Hristos era totul pentru mine; toată neprihănirea mea, toată sfinţirea şi răscumpărarea mea.

Mai departe, Domnul m-a adus într-o unire misterioasă cu Fiul lui Dumnezeu; eram legat de El, eram carne din carnea Lui şi oase din oasele Lui, iar Efeseni 5:30 era acum un cuvânt minunat pentru mine. Prin acesta s-a întărit mai mult credinţa mea în El ca neprihănire a mea. Căci dacă El şi cu mine eram una, atunci neprihănirea Lui era a mea, meritele Lui erau ale mele şi biruinţa Lui era şi a mea. Acum puteam să mă văd pe mine însumi în cer şi pe pământ în acelaşi timp: în cer prin Hristos, prin Capul meu, neprihănirea şi viaţa mea şi pe pământ, prin trupul meu.

Ascuns în Hristos

Acum vedeam că Isus Hristos era privit de Dumnezeu şi trebuia de asemenea să fie privit şi de noi ca acea Persoană publică sau comună în care este vizibil întregul trup al aleşilor Lui; că am împlinit Legea prin El, am murit prin El, am înviat din morţi prin El, am căpătat victoria asupra păcatului, morţii, diavolului şi iadului, iar atunci când a murit El am murit şi noi, iar când a înviat El am înviat şi noi:

„Să învie, dar, morţii Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte!” (Is. 26:19). Şi „El ne va da iarăşi viaţa în două zile; a treia zi ne va scula, şi vom trăi înaintea Lui” (Osea 6:2). Versetul acesta s-a împlinit atunci când Fiul omului s-a aşezat la dreapta Maiestăţii din ceruri, potrivit cu ceea ce este scris în Efeseni: „El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus” (Ef. 2:6).

Ah, aceste meditaţii şi versete binecuvântate împreună cu multe altele asemenea lor îmi străluceau în ochi, aşa încât puteam să spun şi eu: „Lăudaţi pe Domnul! Lăudaţi pe Dumnezeu în locaşul Lui cel sfânt, lăudaţi-L în întinderea cerului, unde se arată puterea Lui! Lăudaţi-L pentru isprăvile Lui cele mari” (Ps. 150:1, 2).

John Bunyan – citate autobiografice

Date biografice preluate de pe PerlaSuferinței.ro

Back To Top