George Whitefield

O viață mistuită de o singură pasiune: Isus Hristos

Din timpul apostolilor nu a existat un predicator mai mare şi mai valoros decât George Whitefield (1714-1770). El a predicat de 18.000 de ori în 34 de ani la adunări, însumând până la 20-30.000 de oameni. A predicat mai ales în Anglia şi America şi pretutindeni a atras mari mulţimi de oameni impresionaţi de elocinţa lui. În misiunea sa pe cele două continente, a traversat Atlanticul de 13 ori.

Copilăria

Whitefield s-a născut într-o cârciumă din Gloucester, Anglia. A fost fiul unui cârciumar. Rămasă văduvă, mama lui l-a retras de la şcoală când avea 15 ani şi l-a pus să lucreze în spatele unei tejghele, unde a învăţat să bea, să fure, să mintă şi să înjure. Cu toate acestea, el era un tânăr ciudat pentru că avea o Biblie. După ce barul se închidea, se ducea în camera lui de sus şi citea Cuvântul lui Dumnezeu la lumina unei candele furate. Nu era convertit, dar se simţea foarte tulburat când se gândea la trecutul lui. După ce a lucrat un an şi jumătate ca barman, a plecat la o şcoală parohială. Mai târziu i-a cunoscut pe John şi Charles Wesley. Viaţa lui spirituală profundă datează din timpul asocierii cu Sfânta Adunare a fraţilor Wesley.

Predicare cu zel

Biserica s-a împotrivit lui Whitefield şi, când bisericile din Londra i-au fost închise, a început să predice minerilor din Bristol. Multe din familiile de aici nu văzuseră niciodată o Biblie şi nici nu călcaseră vreodată în biserică. În câteva zile el predica în aer liber la 20.000 de oameni ale căror lacrimi fierbinţi brăzdau dungi albe pe feţele lor pline de cărbune. Predica de aproape 10 ori pe săptămână, iar fiecare predică ţinea între 4 şi 6 ore. Cuvântarea lui aduna mulţimile care veneau de la execuţiile publice sau de la carnavale şi le ţinea în ploaie – fulgerul ilustrându-i predicile.

Incomparabil în popularitate, Whitefield reuşea să predice de mai multe ori pe zi. În Noua Anglie a predicat în ciuda stării proaste a sănătăţii. Într-o noapte, după ce terminase de predicat unei mari adunări, mulţimile l-au urmat până la casa unui anume domn Parsons. Înghesuindu-se pe scările casei familiei Parsons, ei l-au implorat să predice din nou. Stând pe ultima treaptă a scării, cu o candelă în mână, el a predicat până la ultima licărire a candelei. Era ultima lui predică; pentru că era bolnav şi epuizat, a urcat în camera lui şi a murit. Avea doar 56 de ani, îmbătrânit înainte de vreme de trudă. Acum se odihneşte în mormântul de sub amvonul bisericii prezbiteriene din Newburyport, Massachusetts.

Studiul Scripturilor

Când avea 20 de ani, Whitefield i-a trimis o scrisoare lui Wesley, care era mai în vârstă decât el cu 11 ani, în care spunea: „Scriptura este acum singurul meu obiect de studiu; dar am mare nevoie de sfatul dumneavoastră domnule, în ceea ce priveşte modul în care o să studiez, dorinţa mea fiind să o citesc cât se poate mai folositor. Am o grozavă nevoie de mai multe cărţi religioase şi de setul de Rugăciuni scris de dumneavoastră.”

Că Whitefield cerceta Scripturile ca pe o „comoară ascunsă” reiese foarte clar din mărturisirea seriozităţii cu care studia Biblia:

„Mintea mea fiind acum mai deschisă şi mai îmbogăţită, am început să citesc Sfânta Scriptură pe genunchi, lăsând la o parte toate celelalte cărţi şi rugându-mă, dacă e posibil, pentru fiecare rând sau cuvânt. Aceasta s-a dovedit a fi pentru sufletul meu adevărata hrană şi adevărata băutură. Am primit zilnic viaţă proaspătă, lumină şi putere de sus. (Într-o singură lună am dobândit mai multă cunoştinţă adevărată din citirea cărţii lui Dumnezeu decât am putut vreodată să dobândesc din toate scrierile oamenilor). Într-un cuvânt, am găsit-o de folos ca să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, în orice lucru îndestulătoare, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic în orice lucrare bună…”

Pe înălțimi de har

„Oh, ce dulce comuniune am experimentat zilnic cu Dumnezeu în rugăciune după întoarcerea mea la Gloucester! Cât de des am fost purtat dincolo de mine însumi într-o plăcută meditaţie pe acele câmpii! Cu câtă siguranţă simţeam că Hristos locuieşte în mine şi eu în El! Şi zilnic păşeam în odihna Duhului Sfânt şi eram întărit şi împrospătat cu multă pace! Asta nu înseamnă că eram întotdeauna pe munte; uneori un nor îşi arunca umbra asupra mea; dar Soarele neprihănirii răsărea imediat şi îl împrăştia şi ştiam că Cel care Se descoperise sufletului meu era Însuşi Isus Hristos. Am observat mereu că, pe măsură ce puterea mea lăuntrică creştea, se lărgea proporţional şi sfera de acţiune exterioară…

Interpretările lui Burkitt şi Henry mi-au fost de mare folos în a mă face să înţeleg aceasta şi toate celelalte adevăruri ale Evangheliei. Mai multe luni am stat aproape continuu pe genunchi studiind şi rugându-mă asupra acestor cărţi. Duhul Sfânt, din când în când, m-a călăuzit în cunoaşterea lucrurilor divine şi am fost condus, prin veghere şi citire a Scripturii în acest mod, chiar în cele mai mici amănunte, tot la fel desluşit cum erau conduşi evreii când cereau sfat prin Urim şi Tunim de pe pieptarul Marelui Preot.”

Aceste însemnări sincere, scrise cu inima deschisă, arată că studiul Bibliei şi rugăciunea făceau parte din el şi că celelalte studii erau dirijate în aşa fel încât să-l ajute în înţelegerea Bibliei. El a citit Comentariul lui Matthew Henry în întregime de mai multe ori, iar ultima oară l-a citit pe genunchi.

Consacrare

Când a fost hirotonisit, Whitefield a pornit spre un deal şi, după cum spune el însuşi:

„M-am rugat fierbinte aproape două ore pentru mine, pentru aceia care vor fi hirotonisiţi împreună cu mine… Duminică dimineaţa m-am trezit devreme, şi m-am rugat asupra epistolei lui Timotei… Când episcopul şi-a pus mâinile pe capul meu, (inima îmi era topită), mi-am consacrat întregul spirit, întregul suflet şi întregul trup serviciului din sanctuarul lui Dumnezeu.”

Experimentând harul divin

Prin astfel de experienţe, Whitefield a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu, Cuvântul Său şi calea mântuirii. Rugăciunea se împletea cu toate lucrările sale, şi cu studiul său. Iată ce scria despre această experienţă la vârsta de 22 de ani:

„În zorii dimineţii, la prânz, seara şi la miezul nopţii, ba chiar în tot timpul zilei, binecuvântatul Isus m-a vizitat şi mi-a împrospătat inima. Dacă ar putea vorbi copacii din pădurea de lângă Stonehouse, ei ar putea spune cât de dulce era comunicarea cu binecuvântatul Dumnezeu de care mă bucuram împreună cu alţii. Uneori, în timp ce mă plimbam, sufletul meu izbucnea ca şi cum ar fi vrut să părăsească trupul. Alteori, eram aşa de copleşit de sentimentul maiestăţii infinite a lui Dumnezeu încât eram constrâns să mă arunc în consternare la pământ.

Într-o noapte, când vorbeam mai multor oameni, afară se luminase teribil şi fiindcă unora le era teamă să plece acasă, m-am gândit că era de datoria mea să-i însoţesc şi folosind ocazia, să le stârnesc dorinţa de a se pregăti pentru venirea Fiului Omului. Când mă întorceam la casa parohială în timp ce alţii se sculau din paturile lor foarte speriaţi, eu şi un ţăran sărac, dar evlavios, ne aflam pe câmp bucurându-ne în Dumnezeul nostru şi tânjind după timpul când Isus va reveni din cer într-o flacără de foc.”

Lepădarea gloriei deșarte

Deşi a fost un tânăr sălbatic şi neînfrânat, faptul că Whitefield L-a acceptat pe Hristos cu toată inima l-a condus la o predare de sine totală şi la umplerea cu Duhul Sfânt şi l-a făcut unul dintre cei mai apreciaţi predicatori ai tuturor timpurilor. Rugăciunea neîntreruptă şi studiul constant al Bibliei, făcut cel mai adesea pe genunchi, au dat putere predicilor lui. Numărul important de predici pe care le-a ţinut, lungimea lor şi numărul mare de ascultători reprezintă o lecţie despre ceea ce poate să facă Dumnezeu dintr-un om care se goleşte pe sine însuşi de gloria deşartă.

Date biografice preluate de pe: blog de Cuvânt