Însetat după adevărata spiritualitate
1912-1984
Alături de alți gânditori şi scriitori creştini consacraţi, Francis Schaeffer poate fi aşezat, fără reţineri, în galeria marilor oameni pe care creştinismul de factură protestantă a reuşit să-i ofere istoriei.
Intelectual fin şi profet deopotrivă, fondatorul centrului L’Abri Fellowship din Alpii Elveţiei a fost, cu adevărat, una dintre vocile percutante ale unui secol XX mai zbuciumat şi mai tensionat decât oricare altul înaintea sa.
Descoperind adevărata spiritualitate
În 1971, dezamăgit de ceea ce-au ajuns bisericile evanghelice, de vieţile altora, dar şi de propria sărăcie spirituală, Schaeffer a ajuns să-şi pună sieşi o întrebare răscolitoare: „A produs creştinismul cu adevărat o schimbare în viaţa mea?”. De-aici, din acest punct, Schaeffer a decis că e timpul unei revoluţii a credinţei sale. Era momentul unei analize minuţioase. Sosise ceasul unui proces de „golire”; a unei debarasări conştiente şi lucide de tot ce însemna creştinism formal, diluat şi sărăcit în esenţa sa. În fond, ce implică o spiritualitate autentică? Care sunt semnele unei vieţi transformate într-adevăr de cunoaşterea celui Preasfânt?
Potrivit lui Schaeffer, caracterul creştin are întotdeauna un traseu unic: de la interior spre exterior, de la motivaţie la faptă, de la gând la acţiune. Interiorul precedă de fiecare dată exeriorul şi-l determină. Nu poţi fi spiritual impresionându-l pe Dumnezeu prin respectarea unei liste a „sfinţeniei”; dar nici prin încercarea de a elimina complet orice normă prescriptivă pe care El o trasează. A fi creştin presupune a avea o asemenea dragoste încât, din iubire faţă de Domnul tău, să nu pofteşti împotriva Lui, să nu-ti îndumnezeieşti sinele arogant şi să ai în permanenţă o atitudine mulţumitoare – efigie a inimii tale supuse şi recunoscătoare faţă de Cel ce te-a creat.
Centralitatea morții
A te identifica cu numele lui Cristos înseamnă să fii conştient în permanenţă de necesitatea lepădării continue de tine însuţi, de negarea perpetuă a oricărei potenţialităţi care îşi revendică suficienţa în afara lui Cristos. Cu alte cuvinte, trebuie să urmăreşti permenent „centralitatea morţii” în propria viaţă. Punctul focal al evangheliei este moartea substitutivă a Fiului de Dumnezeu. Nu întruparea sau biografia Sa, nu minunile Sale, ci moartea răscumpărătoare a Mielului. „Crucea lui Cristos trebuie să confrunte fiecare domeniu al vieţii mele şi întreaga mea fiinţă”. Şi nu o dată, nu de două ori, ci mereu şi mereu până la sfârşit.
A fi creştin înseamnă să-ţi trăieşti gândurile şi viaţa ca şi cum ai fi murit deja, ai ajuns în cer, apoi te-ai reîntors la condiţia de fiinţă efemeră.
A fi copil de Dumnezeu implică o relaţie indisolubilă cu Cel care e scopul, sensul şi valoarea vieţii tale. Înseamnă bucuria unei comuniuni mistice, a unei realaţii intime care nu te goleşte, nu-ţi neagă raţiunea, nu-ţi spulberă personalitatea, ci te aşază exact în postura pentru care ai fost creat – cea de om, de fiinţă care nu-şi simte satisfăcută completitudinea decât în actul închinării şi dedicării faţă de Cel care a construit-o pentru Sine.
Creștinism autentic
Creştinul autentic îşi cunoaşte poziţia în Cristos. Îşi ajustează în permanenţă rolul de fiinţă care se manifestă în cadrul unei “pasivităţi active”. Schaeffer lămureşte: nu credinţa noastră este elementul sine qua non al mântuirii; ea este mijlocul, mâna goală întinsă spre darul desăvârşit al lui Dumnezeu. Niciodată omul nu putea fi justificat doar pe baza credinţei sale. Esenţa răscumpărării este Cristosul istoric şi Crucea sa.
Un fiu al Tatălui ceresc trebuie să ştie că, prin sângele lui Isus, i s-a dat şansa unei vindecări substanţiale veritabile. Separat de Dumnezeu, de sinele său, de ceilalţi oameni şi chiar de natură, creştinului iertat i s-a acordat oportunitatea unică de a ieşi de sub tirania înstrăinării şi a falsei conştiinţe. I s-a oferit dreptul de a se relansa din punct de vedere ontologic şi moral şi de a reitera relaţia cu Părintele ceresc.
Date biografice preluate de pe resursecrestine.ro
