Cartea IOEL
Nenorocirea nu vine niciodată singură. Cartea lui Ioel este descrierea prăpădului pe care l-au produs norii de lăcuste trimişi de Dumnezeu asupra Israelului.
Titlul
Cartea poartă numele profetului care a scris-o. „Ioel” se poate traduce prin: „Iehova este Elohim” sau „Dumnezeu este Domnul”. Un nume cum nu se poate mai potrivit pentru omul chemat să vestească suveranitatea lui Dumnezeu asupra naturii, asupra popoarelor şi asupra istoriei.
Autorul
Din faptul că întâlnim dese referiri la Sion şi la Casa Domnului, putem deduce că Ioel a fost un cetăţean al Ierusalimului. Dar, în afară de faptul că mai aflăm şi că pe tatăl său l-a chemat Penuel (Ioel 1.1), nu putem afirma că ştim alte date despre personalitatea profetului. Ca tip de mesaj, Ioel este un propovăduitor al pocăinţei şi un prooroc al trezirilor spirituale.
Data scrierii
Aşa cum am afirmat deja, este foarte greu de precizat data scrierii acestei cărţi. Din lipsa menţionării numelui vreunui împărat şi din faptul că sunt pomeniţi preoţii, se poate presupune că Ioel a activat la începutul domniei lui Ioas, când, după înlăturarea Ataliei de pe tron (835 Î.H.) copilul împărat a domnit sub protectoratul preotului Iehoiada.
Contextul istoric
Ioel a fost omul trimis săi înveţe pe evrei principii eterne ilustrate de întâmplări cotidiene. El a folosit grozăvia unei invazii distrugătoare de lăcuste pentru a anunţa pedepsele care vor continua să vie şi pentru a chema poporul la pocăinţă. În mesajul lui Ioel, invazia de lăcuste este o pedeapsă trimisă de Domnul. El i-a chemat pe cei înaintaţi în vârstă ca să adeverească faptul că o calamitate de asemenea proporţii a fost un lucru rar în istorie (Ioel 1.2). Probabil că intensitatea pagubelor provocate de miliardele de insecte devoratoare de vegetaţie a fost cu adevărat ieşită din comun. Viile fuseseră nimicite (Ioel 1.5), iarba câmpului dispăruse ca după un cumplit pârjol şi toată suflarea tânjea după hrană (Ioel 1.20). Momentul a fost cum nu se poate mai propice pentru chemarea poporului la post şi la rugăciune (Ioel 1.13-14).
Conţinutul cărţii
Ioel a profeţit în Iuda. Folosind tragedia invaziei de lăcuste, el a stat înaintea poporului cu un discurs solemn şi răscolitor. Cartea este un manifestai chemării la pocăinţă şi o proclamaţie a lucrărilor mari pe care le va face Dumnezeu pe pământ. În mijlocul tânguirii generale, Dumnezeu i-a dat profetului un mesaj, care a explicat nenorocirea, i-a ameninţat cu pedepse viitoare mai mari, dar le-a promis şi revărsarea binecuvântărilor cereşti peste cei care îşi vor îndrepta starea înaintea Domnului. Citiţi cu atenţie îndemnurile la pocăinţă din Ioel 2.12-17. Binecuvântările rostite în finalul cărţii sunt promise tuturor celor care vor urma calea umilinţei şi vor aştepta binecuvântările cerului.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice
Cartea lui Ioel ne aşează în faţă două teme caracteristice: revărsarea Duhului Sfânt şi „ziua Domnului”. Pasajul din Ioel 2.28-29 este pomenit de apostolul Petru ca o explicaţie a ceea ce s-a întâmplat în ziua de Rusalii şi este considerat de mulţi drept semnul care a marcat naşterea Bisericii creştine. O analiză mai atentă a textului din Ioel va plasa însă foarte clar revărsarea Duhului în seria de evenimente apocaliptice care vor caracteriza sfârşitul epocii actuale şi debutul împărăţiei lui Mesia. Versetul 28 începe cu expresia: „După aceea”, care întotdeauna marchează vremea sfârşitului, iar versetele 30-31 continuă descrierea revărsării Duhului Sfânt complectând-o cu alte manifestări supranaturale: „Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pământ: sânge, foc, şi stâlpi de fum. Soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată”. Care să fie deci adevărata semnificaţie a evenimentelor petrecute la Rusalii? Aşa cum vom arăta atunci când vom prezenta cartea Faptele Apostolilor, Rusaliile au fost încă o oferire a împărăţiei pentru poporul Ierusalimului. În urma refuzului lor, evenimentele descrise de Ioel şi-au oprit lanţul desfăşurării, lăsând să se scurgă vremea Bisericii, dar ele îşi aşteaptă încă împlinirea deplina în preajma instaurării împărăţiei.
Cât priveşte „ziua Domnului”, Ioel foloseşte această expresie în trei sensuri:
(1) sensul local şi imediat al groaznicelor pedepse care au venit asupra evreilor,
(2) sensul anticipării unor evenimente care vor marca viitorul lui Israel, şi
(3) sensul profetic apocaliptic.
Aluzia la valea lui Iosafat (Ioel 3.2,12,14), ne trimite imediat la conflictul final dintre popoarele lumii din perioada Armaghedonului, când Dumnezeu va călca neamurile în teascul mâniei Lui. Numai cea de a doua venire a Domnului va putea să pună capăt calamităţii care altfel va ameninţa cu distrugerea tuturor oamenilor de pe planetă (Zah 14.2-4;Isa 2.12;Isa 13.6,9;Isa 14.3;Ier 30.7,8;Ier 46.10;Plîn 2.16;Ezec 7.19;Ezec 13.5;Ezec 30.3,9;Ezec 38.20-23).
SCHIŢA CĂRŢII
I. O avertizare – Invazia de lăcuste
Prezentul dezastru, Ioel 1.1-20
Şi mai grozava ameninţare din viitor, Ioel 2.1-11
II. Un apel – O ultimă nădejde
Chemarea: „întoarceţi-vă la Mine!” Ioel 2.12-17
Promisiunea: „Mă voi îndura de voi”, Ioel 2.18-27
III. O complectare – Zilele de pe urmă
Evenimentele zilelor din urmă, Ioel 2.28-3.16
Slava finală a Sionului, Ioel 3.17-21