Galateni

Epistola către GALATENI

„O galateni nechibzuiţi! Cine va fermecat pe voi? Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până ce va lua Hristos chip în voi!” – Gal 3.1;Gal 4.19

Titlul

În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Galatas” – „Către Galateni”.

Autorul şi data scrierii

Prima vizită a lui Pavel în ţinuturile Galatiei a avut loc într-un timp de grea suferinţă fizică pentru apostol. Iată ce găsim scris:

„Ştiţi că, în neputinţa trupului v-am propovăduit Evanghelia pentru întâia oară. Şi n-aţi arătat nici dispreţ, nici dezgust pentru ceea ce era o ispită pentru voi în trupul meu; dimpotrivă, m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe însuşi Hristos Isus. … vă mărturisesc că, dacă ar fi fost cu putinţă, v-aţi fi scos până si ochii şi mi i-aţi fi dat” (Gal 4.13-15).

Se prea poate ca boala lui Pavel să fi fost o suferinţă cronică a ochilor care l-a făcut neplăcut la vedere. în ciuda acestui fapt, galatenii l-au îndrăgit şi probabil că apostolul şi-a petrecut convalescenţa de câteva luni în mijlocul lor, predicându-le mântuirea prin credinţa în jertfa lui Hristos.

A doua vizită a lui Pavel n-a fost nici pe departe aşa de plăcută pentru apostol. Credinţa celor din Galatia se alterase şi îndreptările cerute de Pavel nu au fost primite de loc cu entuziasm:

„Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos, la o altă Evanghelie. …” Voi alergaţi bine, cine v-a tăiat calea ca să n-ascultaţi de adevăr? “„M-am făcut eu oare vrăjmaşul vostru, pentru că v-am spus adevărul?” (Gal 1.6;Gal 5.7;Gal 4.16).

Pe fondul acestor stări, după plecarea apostolului dintre ei, apare această scrisoare (anul 56 D.H.). Ea este mai mult o lucrare polemică decât o scrisoare obişnuită. Este pus în discuţie felul de creştinism pe care l-au dezvoltat galatenii după ce Pavel a plecat din mijlocul lor. Un foarte potrivit început la studiul epistolei către Galateni este textul din 1Cor 3.10-15:

„După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meşter zidar înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra… lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă…”

Contextul scrierii: Când Pavel a scris această scrisoare a fost plin de o sfâtă indignare. Inima lui de lucrător al Evangheliei era sfâşiată de durere. Ca şi în cazul Corintenilor, Pavel tremura pentru credincioşia celor convertiţi faţă de Mântuitorul lor:

„Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată”. (2Cor 11.2)

Galatia, ca şi Corintul fuseseră vizitate de „tulburători” veniţi din Iudeea. Aceşti iudaizatori răspândiseră pretutindeni otrava lor, răstălmăcind Evanghelia şi transformând-o în ceva ce Domnul Isus nu a intenţionat niciodată să spună sau să facă. Atacul lor se îndrepta în două direcţii: împotriva lui Pavel însuşi şi împotriva mesajului propovăduit de el.

Vorbele lor sunau cam aşa: „Cine este la urma urmei acest Pavel? El nu a fost cu cei doisprezece. S-a făcut „apostol” el însuşi. Nu-i de mirare că mesajul lui este ciuntit, lăsând afară părţi esenţiale ale Evangheliei. Haideţi să vă spunem noi cum stau lucrurile…”

Care era mesajul iudaizatorilor? La prima vedere, ei păreau că adaugă numai câte puţin la mesajul mântuirii. „Credeţi în Hristos”, spuneau ei, că doar se considerau creştini, „dar să faceţi bine să vă şi tăiaţi împrejur”. Argumentul lor era că şi Pavel, la început a recomandat şi practicat acest ritual pentru cei nou convertiţi. Într-adevăr, în Fapte ni se aminteşte că după ce l-a luat cu sine pe Timotei, „l-a tăiat împrejur, din pricina iudeilor, care erau în acele locuri; căci toţi ştiau că tatăl lui era grec” (Fapt 16.1-3).

Acum, tăierea împrejur nu ar fi fost un lucru aşa de mare ca să se facă o rupere în Biserică din cauza ei, dar Pavel a văzut puţin mai departe. Dacă cei din Galatia acceptau să fie tăiaţi împrejur, aceasta nu va fi decât primul pas pe un drum fără întoarcere înspre revenirea la ţinerea întregii Legi (Gal 5.3). Aceasta însemna „pierderea libertăţii” (Gal 4.9), „robie spirituală” (Gal 5.1), părăsirea Evangheliei.

Evanghelia este vestea bună despre mântuirea dată în dar prin harul lui Dumnezeu. Dacă adaugi ceva harului, mântuirea nu mai este gratuită, ci se capătă prin fapte.

Nu-i de mirare că Pavel era furios. Iată câteva exclamaţii categorice pe care nu ne-am fi aşteptat să le găsim în gura apostolului:

„Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi” (Gal 4.11)

„Iata, eu, Pavel, vă spunea, dacă vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic” (Gal 5.2)

„Şi schilodească-se odată cei ce vă tulbură!” (Gal 5.12).

Pentru cititorul modern s-ar putea să pară că Pavel a exagerat în reacţia lui contra învăţătorilor veniţi din Iudeea. La urma urmei, credeau şi ei în Domnul Isus şi erau fraţi cu toţi credincioşii! Dilema era însă cu mult mai adâncă. La ceasul disputei, problema era dacă noua religie a creştinilor are caracter universal sau dacă mântuirea adusă de Hristos este numai pentru cei din neamul iudeilor. Ca să fii mântuit, era suficient să crezi în Jertfa de la Golgota, sau trebuia mai întâi să accepţi să devii iudeu? Trebuia să accepţi şi să-ţi însuşeşti toate obiceiurile evreieşti? Trebuia să te îmbraci ca un evreu şi să împlineşti ritualurile religiei evreilor (cum predicau „iudaizatorii” veniţi pe urmele lui Pavel) ?

Dacă aceşti „iudaizatori” ar fi fost lăsaţi să-şi facă jocul, probabil că noua învăţătură adusă de Domnul Isus, „Calea cea nouă” cum o numeşte Pavel, ar fi murit de la sine în perimetrul primului secol. Dar n-a fost aşa. Istoria ni-l arată pe Pavel triumfând. Biserica a înaintat cucerind întregul imperiu roman de atunci. Evanghelia nu a fost legată de Templu, de sacrificii sau de Legea lui Moise, lucruri despre care neamurile păgâne nu ştiau nimic şi nici nu vroiau să ştie. Prin străduinţele lui Pavel, ale lui Ştefan şi ale altor lucrători ca ci, creştinismul a ieşit din găoacea evreiască, patronată de Biserica din Ierusalim, devenind o religie transculturală cu caracter universal. Acesta i-a fost destinul trasat de însuşi întemeietorul ei:

„Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit” (Mc 16.15).

Conţinutul cărţii

Scrisoarea se desfăşoară în trei mişcări distincte, fiecare acoperind câte două capitole. Primele două capitole sunt „narative” şi se ocupă de Pavel însuşi, autoritatea lui apostolică şi natura dumnezeiască a Evangheliei propovăduite de el. Următoarele două capitole sunt o „dispută” privitoare la natura şi mesajul Evangheliei creştine, iar ultimele două capitole sunt „îndemnuri” adresate direct galatenilor. Cu alte cuvinte, primele două capitole sunt „personale”, următoarele două sunt „doctrinale”, iar cele două de la urmă sunt „practice”.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice

1. Poziţia lui Pavel între apostoli

Iudaizatorii veniţi în Galatia contestau cu tărie autoritatea lui Pavel. Atacul era îndreptat asupra calităţii lui de apostol şi asupra calităţii Evangheliei vestite de el.

Într-adevăr, Pavel a fost o figură controversată în mişcarea creştină de la începutul primului secol. Faptul că el nu a fost de la început cu Domnul Isus şi că nu a fost martor al învierii Domnului îl descalificau în ochii multora ca „apostol autentic”. El nu-i însoţise pe apostoli „în toată vremea în care a trăit Domnul Isus…, cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua când s-a înălţat la cer”. În Fapt 1.16-26 ni se spune că Matia a fost ales „apostol” în locul vânzătorului Iuda, exact pentru calităţile care-i lipseau lui Pavel şi astfel cercul de 12 „martori ai învierii” (Fapt 1:22) fusese reîntregit.

Pe cine reprezenta atunci acest Pavel?

Capitolele 1 şi 2 sunt apărarea lui Pavel împotriva acuzaţiilor aduse. În acest text găsim temelia apostolici lui Pavel şi specificul misiunii încredinţate lui de Domnul.

În capitolul 1, Pavel îşi numeşte mesajul său „Evanghelia propovăduită de mine” (Gal 1.11) recunoscând că ea se deosebeşte în unele aspecte de „Evanghelia propovăduită la Ierusalim”.

Într-adevăr, în dezvoltarea Bisericii, Dumnezeu a hotărî ca Pavel să fie acela care să depăşească graniţele iudaismului şi să ducă vestea mântuirii înspre marginile pământului. Ucenicii Domnului s-au concentrat la început mai ales asupra „oilor pierdute ale casei lui Israel” şi numai împotriva voinţei şi încredinţării lor au acceptat uneori să meargă la Neamuri (vezi vizita lui Petru în cetatea Samariei şi vizita lui Petru în casa sutaşului Corneliu – Fapt 8 şi Fapt 10, Fapt 11). A trebuit ca Dumnezeu să-l aleagă pe Pavel şi să-l trimită ca „apostol al Neamurilor”. Recrutat pe drumul Damascului şi învăţat direct de Hristosul cel înviat, probabil în pustiul Arabiei, acest Pavel a stârnit la început tulburare oriunde şi-a propovăduit mesajul numit atât de semnificativ „Evanghelia mea” (Rom 2.16). Tulburarea a fost suficient de mare pentru a provoca adunarea unui Consiliu al Bisericii la Ierusalim (Fapt 15.0). Spre surprinderea noastră aflăm din textul care consemnează lucrările adunării din Ierusalim că în sânul Bisericii erau „urni din partida fariseilor, care crezuseră, … şi care ziceau că Neamurile trebuie să fie tăiate împrejur, şi să li se ceară să păzească Legea lui Moise” (Fapt 15.5) Nu-i de mirare că înfruntarea dintre ei şi Pavel şi Barnaba a dat naştere la „multă vobă” (Fapt 15.7). A trebuit ca Petru şi Iacov, „care sunt priviţi ca stâlpi” (Gal 1.9) să ia cuvântul şi să lămurească lucrurile. Ce au spus ei?

În primul rând, Petru şi-a amintit cu acest prilej ceea ce ar fi trebuit să nu uite şi anume că de fapt chemarea pe care i-o dăduse Dumnezeu fusese să facă tocmai slujba pentru care era acuzat acum Pavel:

„Fraţilor, ştiţi că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut o alegere între voi ca, prin gura mea, Neamurile să audă cuvântul Evangheliei, şi să creadă!” (Fapt 15.7).

Apoi Petru le aduce aminte că în cazul lui Corneliu:

„Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei, şi le-a dat şi lor Duhul Sfânt ca şi nouă. N-a făcut nici o deosebire între noi şi ei, întru-cât le-a curăţit inimile prin credinţă” (Fapt 15.8-9).

Concluzia lui Petru şi îndemnul lui au fost:

„Cum dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu, şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta? Ci credem că noi, ca si ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus” (Fapt 15.10-11).

Nu-i de mirare că după astfel de vorbe rostite de Petru „toată adunarea a tăcut” şi că au ascultat cu mai multă atenţie rapoartele misionare aduse de Pavel (Fapt 15.12).

Ultimul care a vorbit a fost Iacov. Cuvântarea lui este deosebit de importantă. Cu maturitatea care-l caracteriza, Iacov explică din profeţii cum Dumnezeu a hotărât o vreme în care Neamurile să fie în centrul atenţiei divine în detrimentul Israelului. Întărind cuvintele lui Petru, Iacov spune:

„Simon a spus cum mai întâi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-i poarte Numele. Şi cu faptul acesta se potrivesc cuvintele proorocilor, după cum este scris: „După aceea, (după ce anume? – n.n) Mă voi întoarce, (nu te poţi întoarce decât dacă te-ai depărtat! – n.n), şi voi ridica din nou cortul lui David din prăbuşirea lui, îi voi zidi dărâmăturile, şi-l voi înălţa din nou; pentru ca rămăşiţa de oameni să caute pe Domnul, ca şi toate neamurile peste care este chemat numele Meu zice Domnul, care face aceste lucruri, şi căruia îi sunt cunoscute din veşnicie” (Fapt 15.14-18).

Sunt convins că foarte puţini dintre evrei se gândiseră cum trebuie la profeţia aceasta, după cum tot foarte puţini o bagă astăzi în seamă în sânul Bisericii. Importanţa ei este dublă: ea i-a anunţat pe evrei că Dumnezeu se va întoarce pentru o vreme înspre Neamuri şi anunţă Neamurile că în final Dumnezeu va ridica din prăbuşirea lui, cortul lui David!

Concluzia şi îndemnul lui Iacov au fost:

„De aceea, eu sunt de părere să nu se mai pună greutăţi acelora dintre Neamuri care se întorc la Dumnezeu;…” (Fapt 15.19).

Când Pavel îşi scrie scrisoarea către galateni, problemele nu erau încă atât de clare. Ierusalimul şi „fariseii” din Biserică îşi trimeteau încă „misionarii” să „convertească adunările creştine născute de Pavel”. Tulburarea şi confuzia domneau pretutindeni. Iată de ce apostolul simte nevoia să se apere şi să apere adevărul mesajului Evangheliei sale:

„Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârşie omenească; pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos. …” (Gal 1.11-23)

Pavel mărturiseşte că, deşi independent de apostolii de la Ierusalim, el n-a lucrat fără cunoştinţa şi încuviinţarea lor (Gal 2.1-9). Această recunoaştere a Evangheliei lui Pavel fusese pusă la îndoială de atitudinea lui Petru în Antiohia:

„Dar când a venit Petru în Antiohia, i-am stătut împotrivă în faţă, căci era de osândit.”(Gal 3:1)

Deosebirea pe care a făcut-o Petru între creştinii dintre evrei şi creştinii dintre Neamuri trebuia osândită pe faţă şi Pavel nu a ezitat să o facă. Era în joc mântuirea mulţimilor care primiseră credinţa:

„Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos” (Gal 2.21).

Pentru iudaizatori, ca să fii un bun creştin trebuia mai întâi să crezi în Hristos şi apoi să ajungi să împlineşti toată Legea. Cu alte cuvinte, pentru a deveni pe deplin creştin, trebuia să devii deasemenea „iudeu” să accepţi tăierea împrejur, Sabatul şi toate celelalte ceremonii iudaice. Pentru Pavel, aşa ceva era exact contrariul creştinismului. Mântuirea s-ar fi putut obţine atunci, nu prin har, ci prin ceea ce putea face un om, printr-un semn în carne şi prin abilitatea cuiva de a ţine Legea. Pavel ştia însă că mântuirea se primea prin har şi numai prin credinţă. Toaie strădaniile omului nu puteau duce nicăieri. Ceea ce era necesar era nu împlinirea Legii, ci declararea unui faliment total, abandonarea de sine la picioarele crucii lui Hristos şi aruncarea în braţele iubitoare ale Mântuitorului. Iudeul era înclinat să spună: „Doamne uite lucrările pe care le-am făcut. Iată semnul tăierii mele împrejur. Dă-mi acum mântuirea pe care mi-am câştigat-o.” Pavel privea aşa ceva drept o blasfemie la adresa sacrificiului ispăşitor al lui Hristos.

„Dar, spuneau iudeii, cel mai mare lucru din viaţa noastră ca popor al lui Dumnezeu este Legea dată nouă prin Moise. Fără ea n-am fi ştiut ce înseamnă să trăieşti după placul lui Dumnezeu. Cum să renunţăm acum la ea? Cum să renunţăm la trecutul nostru de popor al Domnului?”

„Foarte bine, răspundea Pavel în Gal 3.1-29, să vedem atunci cine este strămoşul nostru: Moise sau Avraam? Avraam cu siguranţă. Şi cum a căpătat Avraam trecere înaintea lui Dumnezeu, prin faptele Legii sau prin credinţă?

„Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi credinţa aceasta i-a fost socotită neprihănire” (Gal 3.6)

„Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.”… Şi că nimeni nu este socotit neprihănit prin Lege, este învederat, căci „cel neprihănit va trăi prin credinţă”…

Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele”. Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, …pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus” (Gal 3.8-14)

Într-adevăr, „sămânţa” lui Avraam este acest Isus Hristos în care sunt binecuvântaţi toţi credincioşii (Gal 3.16).

Pentru Pavel, Legea a funcţionat ca un „pedagog spre Hristos” (Gal 3.24). Pedagogul era pe atunci sluga ce ducea elevul la şcoala maestrului său. Rolul pedagogului înceta odată cu apariţia profesorului:

„După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta. …Nu mai este nici Iudeu, nici grec, nu mai este nici rob, nici slobod…fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus. Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” (Gal 3.25-29)

Se poate spune că iudaismul a fost „leagănul creştinismului” şi noi am putea adăuga „şi era gata, gata să-i fie şi mormântul!”

A trebuit ca Dumnezeu să-l ridice pe Pavel, acest Moise al Bisericii, pentru ca prin el să fim eliberaţi din robia „învăţăturilor începătoare” ale Legii. Cu entuziasmul cu care Moise a ridicat înaintea poporului tablele Legii, Pavel ridică steagul Crucii lui Hristos. Moise venise să ne dea „mărturia” şi ne-a făcut „robi ai păcatului care clocoteşte în noi”. Pavel ne prezintă un Hristos al Crucii care a venit să ne facă „cu adevărat slobozi” (In 8.36). El are „toată puterea în cer şi pe pământ” şi poate face acest lucru!

2. Roadă Duhului Sfânt

Pavel scrie unei colectivităţi de oameni care se ocupau cu agricultura. Din această pricină el îşi alege termeni corespunzători, dovedind o mare flexibilitate în exprimare şi o deosebită pricepere în adaptarea mesajului la puterile şi vocabularul ascultătorilor. Vorbind despre rezultatele produse de lucrarea Crucii în viaţa celor credincioşi, el te numeşte „ROADĂ” şi le prezintă în contrast cu „faptele firii pământeşti” (Gal 5.16-26). Cele 17 fapte ale firii sunt contrastate cu cete 9 rodiri ale Duhului. Să nu credeţi cumva ca această exprimare simplă este şi simplistă! Roadă Duhului, aşa cum o prezintă aici Pavel, este aşezată în trei grupe distincte de câte trei şi cuprinde într-o minunată aşezare transformarea totală pe care o face Duhul lui Dumnezeu atunci când pătrunde în viaţa cuiva.

Rodire către Dumnezeu: „Dragostea, bucuria, pacea,

Rodire către alţii: îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine,

Rodire faţă de noi înşine: credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor.

Concluzia acestei prezentări este cuprinsă în Gal 6.7-9. Acest pasaj ne arată că nu-l putem „duce” pe Dumnezeu. Fiecare îşi va primi răsplata după alegerea pe care a făcut-o:

„Cine seamănă în firea pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică” (Gal 6.8).

Secerişul nu se va face după cît de mult am ştiut, ci după cît de mult am semănat!

3. „Semnele Domnului Isus Hristos”

Acestea sunt semne pe care le purta Pavel pe trupul lui şi pentru care îl batjocoreau unii (Gal 6.17). Cuvîntul grec folosit aici este „stigmata” şi se poate traduce prin: sigiliu, semnul de proprietate aşezat uneori pe spatele, pe faţa sau pe braţul unui sclav şi pe pielea unor animale.

Care să fi fost „stigmata” lui Pavel?

Erau semnele bătăilor şi loviturilor primite pentru mărturia lui creştină!

„…arătăm că suntem vrednici slujitori”… „în lovituri fără număr, … De cinci ori am căpătat de la Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine;…” (2Cor 6.4;2Cor 11.23-25)

Mâinile bătătorite ale unui lucrător îi arată osteneala, cicatricile lui Pavel, pentru care unii îl puneau în rând cu „tulburătorii” şi cu făcătorii de rele, dovedeau credincioşia lui în slujirea creştină. Fata arsă de soare a căpitanului de marină, rănile unui soldat şi ridurile de pe fruntea unei mame nu sunt semne de dispreţuit. „Semnele Domnului Isus” purtate de Pavel pe trupul lui nu erau temei de batjocură! „Iudaizatorii” aveau scrisori de acreditare de la Ierusalim, Pavel purta pe trupul său semnele unei acreditări mult mai înalte. Ce suferinţe înduraseră „iudaizatorii” pentru Evanghelie? Nici una. Ei au ştiut să-şi păzească pielea. Pavel în schimb devenise „dizgraţios” la privit pentru că se făcuse una cu „Omul durerii!”

CUPRINSUL CĂRŢII

Eliberare prin Evanghelie

Cuvânt de salut (Gal 1.1-5)

1. Autenticitatea Evangheliei lui Pavel (Gal 1 şi Gal 2)

Veritabilă în ce priveşte originea ei (Gal 1.0)

Veritabilă în ce priveşte natura el (Gal 2.0)

2. Superioritatea Evangheliei creştine (Gal 3 şi Gal 4.)

În noile relaţii pe care le produce (Gal 3.0)

În privilegiile pe care le aduce (Gal 4.0)

3. Adevărata slobozenie prin Evanghelie (Gal 5 şi Gal 6)

Slujba iubirii pune capăt robiei Legii (Gal 5.1-15)

Duhul pune capăt robiei în firea pământească (Gal 5.16-6.10)

Cuvânt de încheiere (Gal 6.11-18)