Evrei

Epistola către EVREI

Epistola către Evrei răsare înaintea noastră ca un maiestuos vârf de munte care domină toate culmile din depărtare. Ea este unul dintre cele două tratate de teologie sistematică din Noul Testament. Primul, epistola către Romani, a marcat intrarea în secţiunea dedicată epistolelor Bisericii dintre Neamuri. Epistola către Evrei marchează acum trecerea la cea de a doua secţiune a epistolelor creştine: epistolele Bisericii creştine a evreilor. Ceea ce urmează de aici înainte (Iacov, 1,2Petru, 1,2,3Ioan, Iuda şi Apocalipsa) formează colecţia de epistole adresate prioritar evreilor. Ele sunt împreună „stâlpul evreiesc” din edificiul arcului de triumfal credinţei creştine menţionat de noi în descrierea aşezării cărţilor Noului Testament.

Nici una dintre cete nouă epistole dedicate evreilor nu sunt adresate unei „biserici”, ci evreilor ca persoane particulare, ca grupuri distincte sau ca naţiune. Primul verset din epistola către Evrei arată această schimbare de ton: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri (tipuri simbolice – n.n.), Dumnezeu, …”

Aceasta nu înseamnă însă că cei dintre Neamuri nu pot beneficia de pe urma citirii acestor epistole. Adevărurile cuprinse în ele sunt universal valabile, utile şi accesibile tuturor acelora care şi-au pus nădejdea în Domnul. Epistola către Evrei, de pildă, ne arată clar supremaţia şi finalitatea revelaţiei mântuitoare a lui Dumnezeu în Hristos. Nu există nici o singură altă cale de mântuire. Nu există nimic care să poată fi pus alături de persoana şi lucrarea Mântuitorului. La ce este şi la ceea ce a făcut El nu mai poate fi adăugat nimic şi din toate acestea nimic nu trebuie scos sau neglijat.

Titlul

În original cartea poartă numele: „Pros Ebraious” – „Către Evrei”. Epistola este evreiască în temă, în conţinut şi în alcătuire. Terminologia folosită în text este aceea folosită în Sinagoga evreiască. Chiar şi numirea epistolei este făcută în vocabularul tipic sinagogii: „Vă rog, fraţilor, să primiţi bine acest cuvânt de sfătuire, căci v-am scris pe scurt” (Evr 13.22). Predica autorului, fiind scrisă, nu vorbită, poate fi asemuită unei părţi din „Midraş”-ul evreilor creştini preocupat cu tălmăcirea creştină aplicată unor pasaje din Vechiul Testament şi mai ales din cartea Psalmilor. Numai în cuprinsul capitolului întâi găsim citate din Ps 2;Ps 45;Ps 102;Ps 104 şi Ps 110. În capitolul 2 sunt citate texte din Ps 8.4-6. În capitolul 3 este citat Ps 95.7-11. În capitolele 5 şi 6 găsim Ps 110:4, iar în capitolul 10 ne întâlnim cu pasaje din Ps 40.6-8. Unii au numit această epistolă: „Cea de a cincea Evanghelie”. Primele patru descriu misiunea terestră a Domnului Isus, iar aceasta descrie misiunea Lui în cer, la dreapta Tatălui.

Autorul

Deşi este atribuită lui Pavel, epistola care Evrei nu-şi prezintă în nici un fel autorul şi nu ne dă nici un indiciu pentru identificarea lui. împotriva părerii conform căruia Pavel ar fi autorul acestei cărţi este realitatea că Pavel a primit de la Domnul o misiune „pentru Neamuri”. Discuţiile pentru stabilirea numelui celui care a scris această epistolă au continuat de-a lungul veacurilor până astăzi: Clement din Alexandria (150-215 D.H., îl propune ca autor pe Pavel. Origen (185-253 D.H.) a fost de părere că gândurile sunt ale lui Pavet, dar redactarea este a altui autor. Tertulian l-a sugerat pe Barnaba, Luther l-a propus pe Apolo, iar alţi comentatori au vorbit despre Filip, evanghelistul sau despre Aquila şi Priscila. Consiliul întrunit la Cartagina în anul 397 D.H. îi atribuie lui Pavel scrierea a 14 epistole, printre care şi a aceleia scrisă evreilor. Probabil că şi noi va trebui să ne oprim la faimoasa remarcă a lui Origen: „Numai Dumnezeu însuşi ştie cine este autorul uman al epistolei”. Cât priveşte identitatea autorului divin, acesta este Dumnezeu însuşi.

Data scrierii

Clement al Romei citează din această epistolă într-una dintre lucrările sale, ceea ce face ca o dată după 96 D.H. să nu poată fi luată în consideraţie. Faptul că este citat sistemul aducerii jertfelor fără nici o aluzie la încetarea lui, ne conduce la concluzia că epistola a fost scrisă chiar şi înainte de căderea Ierusalimului şi distrugerea Templului (70 D.H.). Totuşi, destinatarii epistolei par a fi fost creştini deja de multă vreme (Evr 5.12;Evr 10.32-34), poate chiar creştini din a doua generaţie (Evr 2.13-14). Aceste observaţii fixează data scrierii epistolei undeva între anii 64-68 D.H.

Contextul scrierii

La data când a fost scrisă această epistolă, evreii, ca neam, îl refuzaseră de două ori pe Isus Hristos ca Mesia: prima dată cu ocazia răstignirii şi a doua oară după Rusalii, Totuşi, mulţimi mari de evrei au crezut în Domnul şi au format colectivităţi creştine compacte şi distincte de comunităţile religioase evreieşti grupate în jurul Templului şi al sinagogilor. Această „rămăşiţă” care a primit noua revelaţie a lui Dumnezeu s-a aflat atacată deopotrivă din două părţi: din partea autorităţilor civile romane care s-au năpustit furibund asupra mişcării acestui „nou împărat: Isus” (Fapt 17.7) şi din partea autorităţilor religioase tradiţionale evreieşti hotărâte să stăvilească orice dezvoltare ulterioară a acestei alternative spirituale numită: „Calea cea nouă” (Fapt 13.25-26;Fapt 19.9;Fapt 24.14,22;Rom 7.6).

Conţinutul cărţii

Din cauza persecuţiei pornite împotriva creştinilor şi din cauza presiunii exercitate de concetăţenii lor religioşi, pentru mulţi evrei, părăsirea creştinismului şi întoarcerea la sistemul ritualistic iudaic părea o alternativă mai sigură şi mai comodă. Iată motivul pentru care autorul acestei cărţi îşi îndeamnă cititorii „să păstreze până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea” în Hristos (Evr 3.6) şi să „meargă spre cele desăvârşite” (Evr 6.1). Epistola către Evrei are cel puţin trei scopuri precise:

a. Ea vrea să confirme valabilitatea creştinismului evreiesc prin evidenţierea faptului că venirea lui Isus Hristos a împlinit toate năzuinţele iudaismului şi că în el au fost realizate toate profeţiile şi perceptele Legii din Vechiul Testament.

b. Ea vrea să-i avertizeze: pe evreii care au îmbrăţişat creştinismul asupra a două pericole:

1. pericolul întoarcerii la iudaism

2. pericolul cochetării superficiale cu învăţătura creştină fără luarea unei hotărâri ferme şi definitive.

c. Ea vrea să atragă atenţia creştinilor de pretutindeni asupra superiorităţii şi suveranităţii lui Hristos. Lucrarea Lui este superioară faţă de toate ritualurile şi instituţiile ceremoniale iudaice, iar persoana Lui este aşezată de Dumnezeu deasupra oricărei alte personalităţi sau oficialităţi religioase.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice

Firul roşu care traversează toată cartea este ideea „superiorităţii lui Hristos” (Evr 1.4;Evr 6.9;Evr 7.7,19,22;Evr 8.6;Evr 9.23;Evr 10.34;Evr 11.16,35,40;Evr 12.24). Epistola cuprinde o expunere a comparaţiei şi contrastului dintre lucrurile „bune” ale iudaismului şi lucrurile „mai bune” aduse de Hristos. Domnul Isus este „mai bun” decât îngerii, decât Moise, decât Iosua, decît Aaron iar Legământul cel Nou este „mai bun” decât Legământul mozaic (Evr 8.7-13). Textul epistolei către Evrei ni-L prezintă mai clar ca oriunde pe Dumnczeul-Om, Isus Hristos aşezat ca Mare Preot la dreapta măririi lui Dumnezeu şi mijlocind pentru mântuirea oamenilor (Evr 4.14-5.10;Evr 6.20-8.13).

Mesajul întregii cărţi poate fi rezumat în conţinutul a două pasaje:

„Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu – să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evr 4.14-16)

„Şi noi, dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori să dăm la o parte orice piedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte” (Evr 12:1).

CUPRINSUL CĂRŢII

I. MESAGERUL „MAI BUN”: FIUL

a. Superioritatea fată de profeţi, Evr 1.1-3

b. Superioritatea faţă de îngeri, Evr 1.4-14

Paranteză: Pericolul neglijării, Evr 2.1-4

c. întruparea, Evr 2.5-18

II. APOSTOLUL „MAI BUN”

a. Superioritatea faţă de Moise, Evr 3.1-6

Paranteză; Pericolul necredinţei, Evr 3.7-19

b. Superioritatea persoanei Sale, Evr 4.1-10

Paranteză: Pericolul neascultării, Evr 4.11-13

III. PREOTUL „MAI BUN”

a. Comparaţia cu Aaron, Evr 4.14-5.4

b. Rânduiala lui Melhisedec, Evr 5.5-7.25

Rânduit, Evr 5.5-6

Autorul mântuirii, Evr 5.7-10

Paranteză: Pericolul imaturităţii, Evr 5.11-6.12

Înainte mergătorul, Evr 6.13-20

Un preot viu, Evr 7.1-17

Întărit prin jurământ, Evr 7.18-25

c. Relaţia cu jertfele, Evr 7.26-28

IV. LEGĂMÂNTUL „MAI BUN”

a. Stabilirea legământului, Evr 8.1-13

b. Conţinutul vechiului legământ, Evr 9.1-10

c. Hristos şi Noul Legământ, Evr 9.11-28

V. JERTFA „MAI BUNA”

a. Neputinţa Legii, Evr 10.1-4

b. Jertfa lui Hristos, Evr 10.5-18

Paranteză: Pericolul respingerii, Evr 10.19-31

VI. CALEA „MAI BUNĂ”: CREDINŢA

a. Necesitatea credinţei, Evr 10.32-39

b. Exemple de credinţă, Evr 11.1-40

c. Exersarea credinţei, Evr 12.1-17

d. Obiectivul credinţei. Evr 12.18-24

Paranteză: Pericolul refuzului, Evr 12.25-29

VII. PRACTICAREA CREDINŢEI

a. În relaţiile sociale, Evr 13.1-6

b. În relaţiile spirituale, Evr 13.7-17

Salutări personale, Evr 13.18-25

SCHIŢA TEMATICĂ

I. ISUS – Un eliberator „mai bun”

a. Isus Omul-Dumnezeu – mai bun ca îngerii

b. Isus Noul Apostol – mai bun ca Moise

c. Isus Noua Căpetenie – mai bun ca Iosua

d. Isus Noul Preot – mai bun decât Aaron

II. GOLGOTA – Un Legământ „mai bun’

a. are promisiuni mai bune

b. descinde dintr-un Cort mai bun

c. este pecetluit cu o jertfă mai bună

d. aduce rezultate mult mai bune

III. CREDINŢA – Calea mai bună

a. este răspunsul cerut de Dumnezeu

b. a fost calea aleşilor lui Dumnezeu

c. trebuie să privească acum spre Domnul

d. este arătată prin trăirea în sfinţenie

Cuvânt de încheiere