Epistola către EFESENI
Aşa cum s-a putut observa deja, Romani şi Galateni sunt „visteriile” în care se găsesc comorile de adevăr despre mântuirea personală prin credinţa în Crucea Domnului Isus Hristos. Ele au adus lumii mesajul mântuirii prin credinţă:
„Dar acum s-a arătat o altă neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără lege, …, şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire” (Rom 3.21-22).
Următoarele trei epistole de care ne vom ocupa în continuare, Efeseni, Filipeni şi Coloseni, ne pun în faţa unui tablou care depăşeşte cadrul mântuirii personale, ajungând să ne descopere, dincolo de poziţia noastră în Hristos şi a lui Hristos în noi, poziţia pe care o ocupă Domnul Isus Hristos în economia planului pe care-l are Dumnezeu cu lumea.
Ideea centrală a lor este prezentarea lui Hristos drept „Cap” al întregii creştinătăţi care-i formează „trupul”.
Titlul
Numirea „Pro Efesious” – „Către Efeseni” nu există în toate copiile găsite.
Autorul
Efeseni, Coloseni, Filimon şi Filipeni sunt supranumite şi „epistolele captivităţii”, deoarece au fost scrise de Pavel în timpul când se afla în închisoare.
Data scrierii
În timpul primei detenţii în închisoarea Romei (60-62 D.H.)
Contextul scrierii
Pavel se afla din nou închis. De data aceasta nu la Cezareca, ci la Roma. Apostolul se numeşte pe sine: „întemniţatul lui Isus Hristos pentru voi” (Efes 3:1). El îşi sfătuieşte cititorii cu autoritatea unuia care este „întemniţat pentru Domnul” (Efes 4.1), devenind pentru Evanghelie „un sol în lanţuri” (Efes 6.20). Epafra vine să-l viziteze şi-i aduce vesti nu prea bune despre Biserica din Colose. Pavel tocmai vroia să-l trimită la Colose pe Onisim, sclavul fugit de la stăpân şi acum „încreştinat” de apostol. Profitând de această „potrivire”, Pavel se aşterne iarăşi la masa de scris şi le adresează Colosenilor o scrisoare în care tratează „rătăcirea” care apăruse în această Biserică. În timpul scrierii, apostolul îşi dă seama însă că subiectul este mult prea important pentru a nu fi împărtăşit şi celorlalte Biserici. De aici se naşte hotărârea lui de a dezvolta tema abordată în scrisoarea către Colose, amplificând-o într-un fel de „scrisoare circulară” către toate bisericile. Iniţial, această scrisoare le-a fost adresată celor din Laodicea. Intenţia lui Pavel a fost ca între biserici să se facă apoi un schimb de scrisori, astfel ca toţi să le citească pe toate:
„După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în Biserica Laodicienilor; şi voi, la rândul vostru, să citiţi epistola care vă va veni din Laodicea” (Col 4.16).
Manuscrisele cele mai timpurii nu păstrează precizarea: „către Efeseni”, iar noi suntem îndreptăţiţi să credem că această epistolă este de fapt o copie a acelei scrisori adresate celor din Laodicea. Epistola ar putea purta de fapt orice nume ca destinaţie, căci ea nu se adresează unei situaţii locale, ci prezintă învăţături pe care trebuie să le cunoască Bisericile de pretutindeni şi din totdeauna.
Filirnon, Coloseni şi Efeseni pleacă deci împreună din mâna lui Pavel într-un timp în care acesta se găsea în închisoare. Scrisorile sunt purtate probabil de Tihic despre care găsim scris şi în Efeseni şi-n Coloseni (Col 4.7-9;Efes 6.21).
Conţinutul cărţii
Efeseni este cea mai profundă scriere a lui Pavel, „regina tuturor epistolelor” lui. Efeseni şi Coloseni seamănă foarte mult în limbaj una cu alta. Nu mai puţin de 75 de versete din cele 155 de versete ale scrisorii către cei din Efes se găsesc aproximativ identic în scrisoarea adresata Colosenilor. Şi acest fapt întăreşte convingerea noastră că, plecând de la o problemă locală, apostolul a dezvoltat-o apoi într-o lucrare adresată tuturor Bisericilor.
Tema epistolei către Efeseni este strâns legată de tema epistolei scrisă Colosenilor. Gândul central din scrisoarea către cei din Colose este „atotsuficienţa lui Isus Hristos”.
În Isus Hristos locuiesc „toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei”. (Col 2.3) „Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El”.(Col 1.19) „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”. (Col 2.9) El este singurul prin „care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor”. (Col 1.14) Toată epistola adresată colosenilor este clădită pe ideea că Hristos este „atotsufîcient” pentru toate nevoile noastre.
Epistola scrisă Efesenilor este o dezvoltarea a acestei idei. Întreaga epistolă poate fi rezumată în două versete plasate în primul capitol:
„…căci a binevoit să ne descopere taina voiei Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul, în Hristos, toate lucrurile; cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efes 1.9-10).
Mesajul central al epistolei este: refacerea acelui „Unu” cosmic dinaintea căderii; redobândirea unităţii prin Hristos; unirea cerului cu pământul prin poziţia şi lucrarea lui Isus Hristos.
Hristos este în acelaşi timp şi centru în care trebuie să se întâlnească toate lucrurile şi substanţa care le leagă pe toate împreună. Toate sunt unite „în El”, dar şi „prin El”. Există în lume o „rupere” care a adus durere şi suferinţă. Păcatul neascultării i-a separat pe cei vinovaţi de Dumnezeu producând o stare de tensiune, un dezechilibru în tot ceea ce există. Scrisoarea către Efeseni ne ajută să ne dăm seamă mai întâi de existenţa acestei stări de conflict care este în natură, în om, între oameni, în timp, în eternitate, între neamuri, între fiinţele cereşti, între om şi Dumnezeu şi ne îndreaptă apoi spre convingerea că această stare se poate îndepărta numai atunci când toate lucrurile, toate puterile şi toţi oamenii se vor uni „în Hristos”. Sarcina supremă a Bisericii, aşa cum o vede Pavel, este să spună tuturor celor vii că unitatea dintre toţi oamenii şi dintre oameni şi lumea în care trăim, unitatea după care tânjim cu toţii în familie şi în societate nu poate fi realizată în afara lui Hristos. Mesajul Bisericii trebuie însoţit de o demonstraţie practică a realizării unei vieţi noi în perimetrul celor ce l-au primit pe Hristos. Iată de ce Stott numeşte comentariul său în epistola către Efeseni: „Societatea cea nouă a lui Dumnezeu”.
Chiar şi un cititor superficial observă imediat că cele 6 capitole ale scrisorii sunt împărţite în două jumătăţi distincte. „Doxologia” de la sfârşitul capitolului 3 este un fel de piatră de hotar între două secţiuni clar deosebite.
Prima parte a epistolei, cuprinzând capitolele de la 1 la 3, este doctrinală, iar cea de a doua jumătate, aşezată în capitolele 4,5 şi 6 este practică.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice
Prima jumătate a epistolei se ocupă cu dezvăluirea „poziţiei” noastre în Hristos, iar a doua jumătate ne arată „practica” în care trebuie să se evidenţieze această poziţie. În primele capitole vedem ceea ce a câştigat Hristos pentru noi la Golgota, iar în cele de la urmă vedem ce fel deviată vrea El să desfăşoare în noi şi prin intermediul nostru. Fiecare din cele două secţiuni debutează cu câte un verset care-i anunţă tema:
Despre POZIŢIA noastră în Hristos: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos.” (Efes 1.3)
Despre PRACTICA pe care trebuie s-o manifestăm: „Vă sfătuiesc dar eu, cel întemniţat pentru Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea, pe care a-ţi primit-o …” (Efes 4.1)
Caracteristic epistolei către Efeseni este şi „Taina ascunsă de veacuri în Dumnezeu” despre care vorbeşte Pavel în Efes 3.4-10. Ea este o învăţătură despre care a vorbit Domnul Isus, dar nu a explicat-o în timpul vieţii Sale pământeşti. Proclamarea acestei învăţături a fost misiunea specifică pentru care l-a ales Dumnezeu pe apostolul Pavel. Pusă în cuvinte foarte simple „taina” descoperită este vestea că Hristos, în loc să preia imediat după venirea pe pământ „domnia” în împărăţia terestră pe care o aşteptau evreii, va accepta dimpotrivă să fie lepădat, să sufere, să moară pe o cruce şi după înviere şi înălţare, să dispară complet de pe scena lumii pământene. Taină fusese că, după ce se va aşeza la dreapta Tatălui, primind o autoritate şi o putere superioară tuturor creaturilor din veacul acesta sau din veacul viitor, El va strânge la Sine un număr de „aleşi” indiferent din ce neam fac parte, pe care îi va duce într-o intimitate atât de mare cu Sine însuşi, încât ei nu vor mai putea fi numiţi cu alţi termeni decât aceia de: „trupul” Său, „mireasa” Sa şi „Templul” Său. Aceste trei metafore definesc, fiecare, unitatea credincioşilor cu Hristos în viaţă („trupul”), în dragoste („mireasa”) şi în slavă („templul”).
Imaginea luptătorului îmbrăcat cu „toată armătura lui Dumnezeu” din finalul epistolei este un tablou cum nu se poate mai nimerit pentru încheierea epistolei. În faţa a tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi credincioşii, nu trebuie să ne culcăm pe perna moale a delăsării, ci trebuie să veghem şi să ne apărăm împotriva atacurilor Diavolului.
Apostolul Pavel ne spune tuturor: „întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui” (Efes 6.10).
CUPRINSUL CĂRŢII
Cuvânt de salut (Efes 1.1,2)
I. Poziţia noastră în Hristos (Efes 1 – 3)
a. Recunoştinţă pentru binecuvântările duhovniceşti (Efes 1.3-14)
b. Rugăciune pentru pătrundere duhovnicească a lucrurilor (Efes 1.15-23)
c. 0 nouă poziţie în Hristos (Efes 2.1-10)
d. 0 nouă relaţie prin Hristos (Efes 2.11-22)
e. Priceperea tainei divine (Efes 3.1-12)
f. Primirea Plinătăţii divine (Efes 3.13-21)
2. Practica unei vieţii în Hristos (Efes 4 – 6)
în viaţa Bisericii (Efes 4.1-16)
în viaţa fiecărui credincios (Efes 4.17-32)
Viaţa creştină este o viaţă:
a. trăită în dragoste (Efes 5.1-20)
b. trăită separat de imoralitate (Efes 5.3-7)
c. trăită în lumină (Efes 5.8-14)
d. trăită în înţelepciune (Efes 5.15-20)
e. trăita în supunere reciprocă (Efes 5.21-6.9)
f. trăită în biruinţă (Efes 6.10-20)
Cuvânt de încheiere (Efes 6.21-24)