Cartea ECLESIASTUL
Cartea Eclesiastul este o confesiune a unui suflet care a eşuat în căutarea lui după fericire. Textul este plin de pesimism şi dezamăgire. Excluzându-L pe Dumnezeu din viaţa lui, trăind la nivelul „de sub soare”, şi neţinând cont de întreaga panoramă a vieţii, a cărei explicaţie este coerentă numai dacă iei în consideraţie dimensiunea ei eternă, căutătorul din cartea Eclesiastul a ajuns la capătul drumului „cu mâna goală”. Dacă vreţi să ştiţi unde poate ajunge cel ce le are pe toate; bogăţie, lux, femei, băutură, cântece şi veselie, atunci citiţi neapărat această carte. Ea este una dintre cele mai neînţelese şi mai nedreptăţite cărţi din cărţile Bibliei. Cei pesimişti s-au lăudat că au găsit în ea dovada inutilităţii căutărilor umane. Scepticii s-au agăţat de ea ca de o dovadă în sprijinul părerii că după moarte nu mai urmează nimic, ci doar o permanenţă nefiinţare. Alţii au citat-o atunci când au vrut să demonstreze că după moarte sufletul „doarme” şi nu este conştient de nimic în intervalul scurs între clipa morţii şi ceasul învierii. În afară de aceşti entuziaşti direct interesaţi, nu se găsesc, mai ales printre creştini prea mulţi oameni care să o citească fără să se mire ce caută ea în Biblie. Pentru mulţi oameni sinceri, textul Eclesiastului, atunci când nu contravine direct cu învăţătura Noului Testament, este cel puţin bizar şi greu de armonizat cu „întregul” Scripturii. Nădăjduim că rândurile care urmează îi vor face pe mulţi sa-şi schimbe părerea pe care o au despre conţinutul ei.
Această extraordinară carte de filosofie poate fi asemuită cu marile lucrări muzicale ale lui Johan Sebastian Bach: ele sunt pline de prăbuşiri şi zvârcoliri minore, dar se încheie întotdeauna cu înălţătoarele tonalităţi ale gamelor majore.
Titlul
În original cartea s-a numit „Kohelet”. Acesta este un termen rar al limbii ebraice folosit în Biblie numai în cartea Eclesiastul (Ecl 1.1,2,12;Ecl 7.27;Ecl 12.8-10). Termenul este un derivat de la „kahal” – a convoca o adunare, a aduna împreună. Sensul titlului este deci: „cel ce se adresează unei adunări, predicatorul”. Traducerea greacă Septuaginta foloseşte titlul: Ecclesiaites, de unde s-a derivat numirea pentru Biserică: „eclesia”. Numirea românească ar fi trebuit deci să fie: „Cel ce vorbeşte adunării”, dar traducătorul a preferat să translitereze titlul din limba greacă.
Autorul
Fără îndoială că autorul a fost împăratul Solomon. Cel ce scrie cartea se intitulează pe sine: „fiul lui David, împăratul Ierusalimului” (Ecl 1.1). Incursiunile autorului în plăcerile de tot felul (Ecl 2.1-3), în realizări măreţe (Ecl 2.4-6) şi într-o viaţă de bogăţie fără asemănare (Ecl 2.7-10) îl identifică fără echivoc pe Solomon.
Data scrierii
Solomon a scris această carte la bătrâneţe, spre sfârşitul vieţii lui, probabil în preajma anului 935 Î.H.
Contextul scrierii
Tradiţia evreiască spune că Solomon a scris cartea Cântarea Cântărilor în tinereţe, cartea Proverbelor la maturitate şi cartea Eclesiastul spre apusul vieţii, când a ajuns să fie copleşit de regrete pentru anii irosiţi în plăcerile cărnii şi în idolatrie (1Împ 11).
Conţinutul cărţii
Ca să stabilim de la început caracterul acestei cărţi trebuie să spunem că ea nu este o carte „inspirată” de Dumnezeu, dar că autorul ei a fost „inspirat” să o scrie. Nu trebuie să mergem în afara Bibliei ca să aflăm cum gândeşte lumea. Dumnezeu a vrut ca să ne întâlnim cu gândirea celor fără Dumnezeu chiar pe paginile Scripturii. Mai mult decât atât, El a vrut să fim în stare să ne confruntăm cu ea. Eclesiastul ne aşează înainte tot ceea ce mintea umană a reuşit să afle în căutările ei după fericire şi după sensul real al existenţei. Argumentele folosite în această carte nu sînt argumentele lui Dumnezeu, ci argumentele minţii umane. Aceasta explică pe deplin apariţia unor pasaje ca acelea din Ecl 1.15;Ecl 2.24;Ecl 3.3,4,8,11,19,20;Ecl 8.15 care sunt într-un contrast flagrant cu tot restul scrierilor sfinte. Solomon îşi descrie incursiunile vieţii lui în căutarea după sens şi valoare. Pentru început, el nu neagă, ci neglijează pur şi simplu dimensiunea transcendentală, şi-şi direcţionează căutările înspre lumea ştiinţei (Ecl 1.4-11), înspre lumea filosofiei (Ecl 1.12-18), înspre lumea senzuală a plăcerilor: petreceri (Ecl 2.1), băutură (Ecl 2.3), realizări materiale măreţe (Ecl 2.4-7), bogăţie şi muzică (Ecl 2.8), femei (Ecl 2.8). El încearcă rând pe rând: materialismul (Ecl 2.12-26), fatalismul (Ecl 3.1-15), deismul (Ecl 3.1-4), religia naturii (Ecl 5.1-8), avariţia (Ecl 5.9-6.12) şi chiar moralitatea (Ecl 7.1-11.8). Toate acestea se dovedesc însă în final: „Deşertăciune a deşertăciunilor, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune şi goană după vânt!” (Ecl 1.2,14).
Cuvinte cheie şi teme caracteristice
Cuvântul care caracterizează întreaga carte este ;„deşertăciune”. Scopul nedeclarat al cărţii este acela de a demonstra zădărnicia căutării după fericire în domeniul existenţei vremelnice. Fericirea nu poate fi găsită dacă este căutată ca un scop în sine, pentru că ea nici nu există ca ceva de sine stătător. Fericirea este o stare care însoţeşte o anumită atitudine. Iar atitudinea aceasta este împlinirea voinţei veşnice a lui Dumnezeu. Este important că Eclasiastul leagă apelul său pentru considerarea responsabilităţilor faţă de Dumnezeu de vârsta tinereţii (!). Cine vrea să trăiască fericit este bine să nu repete căutările inutile ale Eclesiastului şi să înceapă din tinereţe să intre în „dimensiunea” ascultării de Dumnezeu.
Cele mai cunoscute şi mai citate versete sunt:
„O deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune!” (Ecl 1.2).
„Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” (Ecl 3.1).
„Funia împletită în trei nu se rupe uşor” (Ecl 4.12b).
„Aruncă-ţi pâinea pe ape şi după multă vreme o vei găsi iarăşi!” (Ecl 11.1).
„Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii, când vei zice: „Nu găsesc nici o plăcere în ei” (Ecl 12.1).
„Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om” (Ecl 12.13).
Mesajul cărţii
Acest mesaj ar putea fi rezumat în trei afirmaţii:
(1) Când observi viaţa umană cu ciclurile ei aparent lipsite de semnificaţie (Ecl 1.4-11) şi cu paradoxurile ei inexplicabile (Ecl 4.1;Ecl 7.15;Ecl 8.8), ajungi neapărat la convingerea că totul este lipsit de sens şi de semnificaţie, deoarece este imposibil să găseşti în toate măcar un singur scop în jurul căruia să-ti organizezi existenţa.
(2) Cu toate acestea, îţi dai seama că este bine ca viaţa să fie trăită din plin, căci este un dar pe care ţi l-a făcut Dumnezeu (Ecl 3.12-13;Ecl 3.22;Ecl 5.18-19;Ecl 8.15;Ecl 9.7-9), numai că trebuie să trăieşti cu grijă ştiind că…
(3) vei da socoteală Făcătorului tău în ziua în care te va chema la judecată (Ecl 3.16-17;Ecl 12.14).
Nu vă lăsaţi păcăliţi de cei care spun că n-avem nevoie de Eclesiastul în Biblie şi că standardul spiritual al cărţii este mult sub nivelul Noului Testament. Lumea de azi este plină de „înfumuraţi super – spirituali” cu iz de superioritate care cad mereu în aceleaşi capcane, repetă mereu aceleaşi căutări iluzorii şi gustă mereu aceleaşi dezamăgiri amare ale păcatului. Toate acestea din cauză că ei n-au citit niciodată o carte atât de scandalos de sinceră ca aceasta şi pentru că ei n-au avut ocazia să asculte un predicator atât de revoltător de onest ca acest Kohelet din vechime.
SCHIŢA CĂRŢII
Introducere (Ecl 1.1)
I. Prima predică Ecl 1 – 2
a. Prezentarea tezei de bază: zădărnicia eforturilor şi înfăptuirilor umane (Ecl 1.2-3)
b. Demonstrarea tezei din exemplul experienţei proprii
Lipsa de sens a ciclurilor vieţii şi istoriei (Ecl 1.4-11)
Lipsa de importanţă a înţelepciunii şi filozofiei omeneşti (Ecl 1.12-18)
Lipsa de satisfacţie din avere şi viaţa de plăceri (Ecl 2.1-11)
Lipsa de viitor fa perspectiva unei morţi sigure şi necruţătoare (Ecl 2.12-17)
Lipsa de sens a ostenelii în muncă (Ecl 2.18-23)
c. Concluzia: Mulţumire cu ceea ce avem in clipa de faţă (Ecl 2.24-26)
II. A doua predică Ecl 3 – 5
a. Prezentarea tezei de bază. Problema vieţii şi a morţii (Ecl 3.1-22)
b. Neîmplinirile şi dezamăgirile vieţii pe pământ (Ecl 4.1-16)
c. Concluzia:
Zădărnicia goanei după fericire (Ecl 5.1-20)
Deşertăciunea ritualului religios (Ecl 5.1-7)
Realitatea iluzorie a bogăţiei (Ecl 5.8-17)
Fericirea unui suflet mulţumit (Ecl 5.18-20)
III. A treia predică Ecl 6 – 8
a. Prezentarea tezei de bază: Insuficienţa materialismului (Ecl 6.1-12)
b. Câteva sfaturi înţelepte (Ecl 7.1-8.11)
c. Concluzia: Dumnezeu face dreptate pentru top (Ecl 8.12-17)
IV. A patra predică Ecl 9 – 12.8
a. Prezentarea tezei de bază: Siguranţa moali, nesiguranţa vieţii (Ecl 9.1-18)
b. Demonstrarea tezei (Ecl 10.1-20)
c. Concluzia: Viaţa ca o oportunitate cu responsabilităţi (Ecl 11.1-12.8)
V. Epilog: O prezentare a temei cărţii Ecl 12.9-14
a. Ciclurile vieţii (Ecl 12.9-12)
b. Responsabilitatea vieţii: teama de Dumnezeu şi ascultarea de voia Lui (Ecl 12.13-14)