Epistola către COLOSENI
Scrisoarea lui Pavel către Biserica din Colose s-a născut în timpuri grele, când învăţătura curată a Evangheliei era sub atacul pervertitor al ereziilor filozofiei gnostice. Din închisoarea Romei, Pavel aşterne pe hârtie rânduri de scriere profundă cu implicaţii care trec dincolo de timp şi de spaţiu prezentîndu-ni-L, pe Hristos în copleşitoarea Lui importanţă cosmică. Pentru cititorul de azi, cele scrise de Pavel pot şi trebuie să constituie un ghid înspre înţelegerea persoanei şi lucrării Domnului Isus Hristos.
Autorul
Efeseni, Coloseni, Filimon şi Filipeni sunt supranumite şi „epistolele captivităţii”, deoarece au fost scrise de Pavel în timpul când se afla în închisoare.
Data scrierii
În timpul primei detenţii în închisoarea Romei (60-62 D.H.)
Contextul scrierii
Oraşul Colose era situat la aproape 170 de kilometri distanţă de Efes şi îsi înşira locuitorii de-a lungul şerpuitoarei văi a râului Licus. Pe albia râului la vale, după un drum de 18 kilometri, ajungeai aproape de vărsarea Licusului în râul Meander în ţinuturile oraşelor Laodicea şi Ierapole. Aceste două cetăţi stăteau faţă în faţă pe cele două maluri ale râului şi-şi înlesneau una alteia dezvoltarea.
La vremea când scrie Pavel, toate cele trei cetăţi erau cuprinse în provincia Romană a Asiei. Locuitorii acestor oraşe erau bogaţi şi afluenţi atât în cele materiale, cît şi în cele culturale. Deşi greu încercaţi de activităţile vulcanice din străfunduri, care le-au pricinuit adeseori cutremure devastatoare, locuitorii n-au vrut să părăsească aceste meleaguri ale belşugului. Mai târziu apostolul Ioan avea să mustre Biserica din Laodicea pentru nevegherea ei, pentru superficialitatea credinţei ei şi pentru încrederea ei în lucrurile materiale (Apoc 3.17-18).
Despre Biserica din Colose ştim precis că ea nu a fost înfiinţată de Pavel (Col 2.1). Se pare că cel ce le vestise Evanghelia fusese unul dintre discipolii şi colaboratorii lui Pavel, Epafras (Col 1.6-7).
Activitatea acestui lucrător se întindea peste toate Bisericile din valea rîului Licus. Râvna lui este recunoscută şi lăudată de Pavel (Col 4.12-13).
Pentru a înţelege mai bine ce se întâmplase în Colose este bine să-i comparăm pe cei de acolo cu exemplul pe care Pavel se străduia să-l dea tuturor. Dacă vă mai aduceţi aminte, Pavel mărturisise celor din Filipi că el „aleargă spre ţintă”, căutând „să-l, cunoască pe. Hristos” şi să se identifice duhovniceşte cu itinerarul parcurs de Hristos în suferinţa, moartea şi învierea Sa. Mesajul apostolului era mărturia unuia care nu se putea opri la jumătate de drum, mulţumindu-se numai cu jumătăţi de măsură. El dorea mereu mai mult şi … mai mult din Hristos. Prin comparaţie cu el, ceea ce se întâmplase în Colose era că cei de acolo nu se puteau mulţumi … numai cu Hristos!
Pavel îl dorea pe Domnul, cei din Colose doreau şi „altceva” pe lângă Domnul.
Fără îndoială că în aceste centre ale Asiei pătrunsese învăţătura otrăvită a gnosticilor greci. Despre această filozofie şi despre pretenţiile ei tulburi vom avea ocazia să vorbim mai mult în introducerile la epistolele scrise de apostolul Ioan. Până atunci este suficient să spunem că această erezie:
a) ataca persoana şi suficienţa lucrării făcute de Hristos pentru mântuirea lumii.
b) adăuga Evangheliei învăţături străine care o transformau într-o simplă „alternativă” a celorlalte „căutări filozofice ale omenirii”.
Gnosticismul era o şcoală filozofică bazată pe o cunoaştere tainică („gnoza”) obţinută printr-un proces de iniţiere în urma căruia li se împărtăşeau discipolilor cunoştinţe despre starea lumii şi despre căile spre refacerea „unităţii şi armoniei cosmice primordiale”. Gnosticii priveau lumea ca pe o succesiune de şapte sfere concentrice ale existenţei cu centrul în Dumnezeu. La mijloc era sfera prezenţei divine, după care se înşirau apoi sferele, din ce în ce mai inferioare, ale „domniilor, dregătoriilor, şi stăpânirilor cereşti”. Născut accidental în cea mai periferică sferă a existenţei, sfera materiei, omul era chemat să caute să se desprindă de ea şi să trăiască în spirit marea aventură a călătoriei prin „sferele cereşti” înspre „pleroma” sau locul plinătăţii dumnezeirii.
Formulată în termeni foarte apropiaţi creştinismului, această învăţătură a gnosticilor a făcut prăpăd în sânul Bisericilor primare. Comentatorii moderni o văd ca pe o încercare tardivă, dar energică a Diavolului de a împiedica răspândirea mesajului curat al Evangheliei mântuitoare prin jertfa de la Calvar.
Redus la câteva cuvinte, avertismentul lui Pavel spune celor din Colose că nu tot ce seamănă a Evanghelie este Evanghelie. Aduceţi-vă aminte ce le spusese Galatenilor:
„Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos, la o altă Evanghelie. Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sunt unii oameni care vă tulbură şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!
Cum am mai spus, o spun si acum; dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!” (Gal 1.6-9).
Erezia care pătrunsese în Colose era o încrucişare de noţiuni filozofice orientale şi de restricţii alimentare iudaice. Gnosticismul reuşise să strângă sub acelaşi acoperiş idei contrare şi nu de puţine ori contradictorii. Nu era pentru prima oară şi vai, nici pentru ultima oară, când speculaţii rafinate filozofice se uneau cu regulile rigide ale unei religii a faptelor şi ritualelor exterioare. Extremele se ating în eroare pentru ca, aşa cum spunea cineva: „dacă mergi suficient de mult înspre est, ajungi cu siguranţă la vest”.
Biserica trebuie să ştie să se ferească de atacurile învăţăturilor greşite. Iată un pasaj din instrucţiunile pe care i le dă Pavel mai tânărului Timotei:
„Dar Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă, unii se vor lăsa de credinţă, ca să se lipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roş în însuşi cugetul lor. Ei opresc căsătoria şi întrebuinţarea bucatelor, pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu mulţumiri de către cei ce cred şi cunosc adevărul” (1Tim 4.1-3).
Conţinutul scrierii
Întreaga epistolă către cei din Colose este un răspuns dat atacului învăţătorilor eretici. Mesajul central al scrisorii este: „Hristos, plinătatea Dumnezeirii”, iar intenţia declarată a apostolului este aceea de a-i convinge pe cei ce L-au primit pe Hristos că, dacă îl au pe El, nu mai au nevoie de nimic altceva.
Punctul central al întregii scrisori se găseşte în versetul 9 din capitolul 2. În acest text, Pavel aşează „pleroma” de care vorbeau gnosticii în chiar fiinţa lui Hristos:
„Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia, şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos. Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El, care este capul oricărei domnii şi stăpâniri” (Col 2.8-10).
Apostolul prezintă planul lui Dumnezeu de a reface „unitatea şi armonia cosmică primordială” nu prin ceea ce spuneau gnosticii, ci prin Hristos:
„El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor.
El este CHIPUL DUMNEZEULUI CELUI NEVĂZUT, cel întâi născut din toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt sub ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute; fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El.
El este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin El.
El este Capul trupului, al Bisericii.
El este începutul, cel dintâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibe întâietatea.
Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, şi SĂ ÎMPACE TOTUL CU SINE prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui” (Col 1.13-20).
Pentru Pavel, rezolvarea problemei umane, nu este „aventuroasa călătorie prin sferele cereşti”, ci primirea lui Hristos în inimă, căci, întrucât omul nu putea ajunge singur la slavă, Dumnezeu a coborât slava la nivelul nostru şi ne-a oferit-o prin Hristos:
„Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şt anume: Hristos învoi, nădejdea slavei!” (Col 1.26-27).
Conştient de existenta unor „domnii şi stăpâniri” care se opun lui Dumnezeu prin învăţături greşite şi care vor să-I zădărnicească planurile, Pavel scrie:
„A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce” (Col 2.15).
În ce priveşte „datinile religioase”, Pavel îi absolvă pe creştini de necesitatea respectării lor:
„Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos” (Col 2.16-23).
Soluţia tuturor problemelor de viaţă creştină este aşezată de Pavel în viaţa de înviere care trebuie să pulseze în vinele noastre. La sfinţenia creştină se ajunge nu prin „îmbunătăţirea şi disciplinarea firii pământeşti”, ci prin primirea unei naturi din Hristos care va rodi de la sine:
„Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col 3.1-3).
CUPRINSUL CĂRŢII
Cuvânt de introducere (Col 1.1-8)
Rugăciune pentru „umplere” şi „purtare într-un chip vrednic” (Col 1.9-14)
1. DOCTRINĂ – „să vă umpleţi” (Col 1 – 2)
Hristos – plinătatea lui Dumnezeu în creaţie (Col 1.15-18)
Hristos – plinătatea lui Dumnezeu în răscumpărare (Col 1.19-23)
Hristos – plinătatea lui Dumnezeu în Biserică (Col 1.24-2.7)
Hristos – plinătatea lui Dumnezeu în luptă cu erezia (Col 2.8-23)
2. PRACTICA – „să vă purtaţi într-un chip vrednic” (Col 3 – 4)
Viaţa nouă – şi fiecare credincios (Col 3.1-11)
Viaţa nouă – şi credincioşii intre ei (Col 3.12-17)
Viaţa nouă – şi relaţiile de familie (Col 3.18-21)
Viaţa nouă – şi relaţiile de muncă (Col 3.22-4.1)
Încheiere (Col 4.2-18)