APOCALIPSA lui Ioan
Titlul
În original, cartea poartă numele: „Apokalypsis Iesou Christou” – „Descoperirea lui Isus Hristos”. Această numire ne atrage atenţia asupra Domnului Isus ca sursă şi subiect general al tuturor lucrurilor tratate în textul cărţii.
Autorul
Nu încape nici o îndoială că Cel ce ne trimite această epistolă despre Sine şi despre desfăşurarea istoriei viitoare este însuşi Domnul Isus Hristos. Ioan este numai „instrumentul uman”, „scribul” ales pentru a ne transmite mesajul primit de la Domnul. Numele lui Ioan apare de patru ori în textul cărţii (Apoc 1.1,4,9;Apoc 22.8). Conţinutul cărţii adevereşte şi el că cel ce a scris-o a fost un evreu, cunoscător foarte versat în Scriptură, unul dintre conducătorii spirituali ai Bisericilor din Asia Mică, el însuşi foarte religios şi foarte convins că mişcarea începută de Hristos va triumfa în curând asupra forţelor demonice care sunt prezente în lume. Apostolul Ioan corespunde cel mai bine unei descrieri ca aceasta.
Data scrierii
Cartea Apocalipsei a fost scrisă într-o vreme în care creştinismul intra într-o perioadă de grea persecuţie din partea autorităţilor din Imperiul Roman. Cei mai mulţi comentatori sunt de părere că data scrierii trebuie să fi fost în preajma anului 95 D.H.
Contextul scrierii
Din momentul în care autorităţile romane au început să impună în imperiu cultul Cezarului declarat zeu, creştinii – care-L considerau împărat pe Isus şi nu acceptau să i se închine Cezarului – au intrat în conflict deschis cu statul. Apocalipsa îi avertizează pe creştinii din Smirna despre vremurile grele care vor urma (Apoc 2.10). Antipa, martorul credincios (Apoc 2.13) căzuse deja împreună cu alţii, ca primele victime produse de persecuţie (Apoc 6.9). Ioan însuşi se găsea exilat pe insula Patmos (Apoc 1.9), probabil un fel de închisoare a imperiului. Nu este de mirare că, sub presiunile evenimentelor vremii, unit din Biserică începuseră să predice o cale a compromisului (Apoc 2.14-15,20), care trebuia combătută repede, mai ales având în vedere vremurile şi mai cumplite care trebuiau să vină.
Conţinutul cărţii
Cartea are ca scop să-i încurajeze pe cei credincioşi să stea tari în credinţă şi să nu se plece sub presiunea momentului. Autorul ei îi informează pe cititori că în curând se va produce confruntarea finală dintre Dumnezeu şi Diavol care se va solda cu zdrobirea Diavolului şi biruinţa glorioasă a Mielului lui Dumnezeu. Până atunci însă, creştinii sunt îndemnaţi să stea tare şi să se împotrivească Diavolului chiar şi cu preţul vieţii. Ei trebuie să ştie că au fost pecetluiţi cu sigiliul veşniciei şi că vor fi răzbunaţi la venirea Domnului Isus, când cei răi vor fi pedepsiţi pe vecie, iar cei credincioşi vor primi cununa răsplătirilor şi intrarea liberă în eternitatea fericită a unirii desăvârşite cu Fiul lui Dumnezeu.
Pentru a înţelege bine cartea Apocalipsei, cititorul trebuie să ştie că ea este scrisă într-o formă literară specifică. Ezechiel, Daniel, Isaia şi unii dintre profeţi cuprind şi ei pasaje „apocaliptice”. Acest gen de literatură este caracterizat de elemente profund simbolice prin care se încearcă să ni se transmită cunoştinţe despre realităţi care ne depăşesc în mod normal limitele cunoaşterii noastre bazată pe experienţă şi simţuri. Cu toate că la prima vedere viziunile şi imaginile descrise de Ioan par stranii pentru cititorul modern, cartea se poate înţelege deoarece textul însuşi ne pune la dispoziţie „cheia” unora dintre simbolurile cărţii (de exemplu: stelele sunt îngeri, sfetnicele sunt Biserici – Apoc 1.20 – „curva cea mare” este Babilonul, iar Ierusalimul ceresc este mireasa Mielului – Apoc 21.9-10).
Există patru şcoli de interpretare ale cărţii Apocalipsei: cea preteristă, cea idealistă, cea istoricistă şi cea viitoristă. Luându-le pe rând acestea susţin că:
(1) Preteristă – textul cărţii este simbolic şi legat de evenimentele care au venit asupra Bisericii în secolul I. Astăzi, cartea are doar un caracter documentar, de mărturie a ceea ce s-a întîmplat deja şi din care putem scoate principii veşnic valabile.
(2) Idealistă – tcxiul se adresează unor Biserici reale, dar are numai un caracter simbolic, ilustrând lupta dintre bine şi rău, cu triumful final al binelui. Apocalipsa este redusă la nivelul unei culegeri de fabule.
(3) Istoricistă – textul este adresat unor Biserici reale, dar capătă un caracter alegoric în care se poate observa o descriere a istoriei din vremea aceea şi până la vremea sfârşitului. Apocalipsa este transformată într-o carte de istorie „cifrată” care poate rivaliza cu oricare carte de istorie din şcolile lumii. În dosul simbolurilor pot fi recunoscute: căderea Romei, mahomedanismul, papalitatea, reformaţia, etc.
(4) Viitoristă – natura textului şi felul în care trebuie el tălmăcit sînt reglementate de „cheia” din Apoc 1.19: „Scrie lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cete care au să vină după ele”. Apocalipsa este privită ca o cronică a vieţii creştine din „vremea Bisericii” şi ca o anunţare a evenimentelor viitoare din perioada sfârşitului. Spre deosebire de interpretarea istoricistă, această interpretare nu caută să recunoască istoria trecută a lumii în textul Apocalipsei. Ea rezervă descrierile din carte pentru evenimente încă viitoare, care îşi aşteaptă în curând împlinirea.
Majoritatea celor care interpretează „viitorist” cartea Apocalipsei văd în scrisorile trimise celor şapte Biserici, nu numai nişte epistole cu caracter local, ci descrieri ale unor etape caracteristice prin care va evolua starea creştinismului până în vremea sfârşitului (Apoc 2 şi 3). Restul cărţii nu s-a întâmplat încă. Evenimentele descrise începând cu capitolul 4 al cărţii se vor declanşa în preajma sau chiar la cea de a doua venire a Domnului. Capitolul 20 descrie trecerea prin vremea Mileniului spre vremea judecării omenirii, iar ultimele două capitole descriu starea de după judecată, în fericirea eternă a părtăşiei cu Dumnezeu şi cu cerul.
Deşi recunoaştem ceva bun în fiecare dintre cele patru feluri de interpretare, noi recomandăm tuturor metoda viitoristă. Ea este cel mai aproape de respectarea spiritului Scripturii şi se armonizează cel mai bine cu ceea ce ştim deja din informaţiile transmise nouă prin intermediul celorlalte cărţi profetice. Vechiul Testament a vestit, în repetate ocazii, venirea unei împărăţii în care „Cineva”, venit din linia împărătească a lui David, va domni la Ierusalim peste Israelul refăcut şi reinstalat în propria lui ţară, extinzându-şi influenţa domniei lui binefăcătoare asupra tuturor Neamurilor lumii. Aceste profeţii sunt atât de clare şi în număr atât de mare, că a încerca să le „spiritualizezi” pe toate, ar însemna o necinstire a inspiraţiei Duhului Sfânt asupra autorilor lor.
Mai există şi acel aspect dublu al lucrării mesianice pe care nu l-au putut înţelege pentru o vreme evreii. Mesia trebuia să vină şi să sufere şi să împărătească. Astăzi, noi ştim că de fapt a fost vorba despre două veniri succesive ale Domnului. Prima dată el a venit în Ierusalim ca să moară pentru păcatele lumii, iar a doua oară se va întoarce în acelaşi Ierusalim ca să-şi instaureze glorioasa Lui împărăţie. Noul Testament nu ne spune cît timp va trebui să treacă între aceste două veniri succesive. El ne dă doar unele evenimente care vor anunţa iminenţa celei de a doua veniri şi declanşarea crizei mondiale care se va sfârşi cu biruinţa finală a Mielului (Mt 24.27-31;2Tes 2.1-12;2Tim. 3.0).
Cuvinte cheie şi teme caracteristice
Istoria lumii se desfăşoară între prima şi ultima carte a Bibliei. Geneza ne arată unde au început toate, iar Apocalipsa ne arată unde şi prin ce se vor sfârşi toate lucrurile.
Apocalipsa este o succesiune de serii de „şapte”. Se vorbeşte despre: şapte Biserici (Apoc 1.4,11), şapte duhuri (Apoc 1.4), şapte sfeşnice de aur (Apoc 1.12), şapte stele (Apoc 1.16), şapte peceţi (Apoc 5.1), şapte coarne şi şapte ochi (Apoc 5.6), şapte trâmbiţe (Apoc 8.2), şapte tunete (Apoc 10.3), şapte semne (Apoc 12.l,3;Apoc 13.13-14;Apoc 15.1;Apoc 16.14;Apoc 19.20), şapte cununi împărăteşti (Apoc 12.3), şapte plăgi (Apoc 15.7), şapte potire de aur (Apoc 15.7), şapte munţi (Apoc 17.9), şi şapte împăraţi (Apoc 17.10). Cifra „7” reprezintă în simbolistica iudaică „perfecţiunea divină”. Cartea Apocalipsa ni-L arată pe Dumnezeu la lucru, în toată desăvârşirea înţelepciunii Lui, contestat, dar nebiruit, atacat, dar mereu la cârma istoriei, fără să se grăbească şi fără să întârzie, conducând totul spre împlinirea planurilor Lui măreţe şi desăvârşite.
Cartea Apocalipsei poate şi trebuie să fie înţeleasă. Nici o altă carte a Bibliei nu este mai clară în desfăşurarea mesajului ei. Primele cinci capitole descriu prima mişcare a acţiunii prin care Hristos este încununat pe tronul din ceruri. Partea cuprinsă între capitolele 6 şi 20 descrie cea de a doua mişcare a acţiunii spre încununarea lui Hristos ca Domn pe tronul terestru. Finalul cărţii înalţă acţiunea spre apogeul încununării lui Hristos peste toată „noua creaţie”. Cu planul acesta în minte, elementele particulare ale cărţii îşi găsesc repede locul şi semnificaţia.
CUPRINSUL CĂRŢII
Introducere, Apoc 1.1-9
I. HRISTOS – pe tronul cerului
a. Fiul Omului Între cele şapte sfeşnice, Apoc 1.10-20
b. Scrisorile către cele şapte Biserici, Apoc 2.1-3.22
c. Tronul slavei şi închinăciunea din cer, Apoc 4.1-5.14
II. Luarea în stăpânire a pământului
d. Ruperea celor şapte peceţi, Apoc 6.1-17
O paranteză:
Pecetluirea celor 144.000 din Israel, Apoc 7.1-8
Mulţimea mântuiţilor din Necazul cel Mare, Apoc 7.9-17
e. Cele şapte Trâmbiţe, Apoc 8.1-9.21
O paranteză:
Ierusalimul în vremea Necazului cel Mare, Apoc 10-11
f. Cele şapte personaje, Apoc 12-13
(femeia însărcinată, pruncul, balaurul roşu, Mihail, vulturul, fiara, a doua fiară)
O paranteză:
Pecetluirea celor 144,000, Apoc 14.1-5
Vulturul cu Evanghelia veşnică, Apoc 14.6-7
Avertismente împotriva închinării la fiară, Apoc 14.8-13
Motivul pentru Armaghedon, Apoc 14.14-20
g. Cele şapte potire, Apoc 15-21
O paranteză:
Babilonul sub mânia lui Dumnezeu, Apoc 17-18
h. Împărăţia de 1.000 de ani, Apoc 20:1-6
i. Ultima împotrivire şi osânda lui Satan, Apoc 20.7-10
î. Judecata cea din urmă, Apoc 22.11-15
III. HRISTOS – domneşte în noua creaţie
j. Un cer nou şi un pământ nou, Apoc 21-22