Prima epistolă a lui PETRU
„V-am scris ca să vă adeveresc că adevăratul har al lui Dumnezeu este harul acesta, de care v-aţi alipit”
Titlul
În original, epistola începe cu cuvintele: „Petros apostolos lesou Christou” – „Petru, apostol al lui Isus Hristos” . De aici se trage şi numele ei: „Petrou A” – „Petru A”.
Autorul
Epistola este incontestabil un produs al lui Petru, apostolul Domnului, fratele lui Andrei şi fiul lui Iona (Mt 16.17). Locul său de naştere a fost Betsaida, sat de pescari pe malul mării Galilei (In 1.41-42). Petru a fost unul dintre cei trei ucenici care au format anturajul intim al Domnului Isus (Mc 5.37;Mc 9.2;Mc 14.33). În câteva ocazii, Petru s-a bucurat de o atenţie specială din partea Mântuitorului (Lc 5.10;Mt 16.17;Lc 22.31-32;In 13.6-10). După înviere şi Rusalii, Petru a devenit purtător de cuvânt pentru grupul apostolic. El a călătorit intens, vizitând Bisericile şi exercitând asupra lor autoritatea apostolică. Toate scrierile şi cuvântările sale sunt pline de autoritate şi de înţelepciune. Mai ştim despre Petru că a fost căsătorit şi că a fost însoţit în călătoriile sale de soţia sa (1Cor 9.5). Unde nu a ajuns să meargă personal, apostolul a trimis scrisori pastorale. Se pare că această primă epistolă a fost trimisă prin Silvanus (1Pet 5.12). Acest colaborator apostolic a mai făcut astfel de servicii şi pentru Pavel (2Cor 1.19;1Tes 1.1;2Tes 1.1).
Data scrierii
Epistola a fost probabil scrisă în anul 64 D.H., cu puţin timp înainte de izbucnirea prigoanelor lui Nero împotriva creştinilor.
Contextul scrierii
Viaţa lui Petru a suferit o schimbare dramatică după învierea Domnului Isus, iar persoana sa a ajuns să ocupe un loc proeminent în Biserica primară. Misiunea lui Petru a fost îndreptată în mod special înspre poporul evreu. Iată cum clarifică apostolul Pavel această situaţie:
„ … mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur, – căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor tăiaţi împrejur, făcuse şi din mine apostolul Neamurilor – şi când au cunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa şi Ioan, care sunt priviţi ca stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba, mâna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim: noi la Neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur” (Gal 2.7-10).
După ce citim cuvintele lui Pavel, înţelegem foarte clar de ce epistolele lui Iacov, Petru şi Ioan sunt grupate separat într-o secţiune dedicată scrierilor îndreptate prioritar către creştinii iudei. De fapt, Petru ne spune el însuşi în debutul epistolei sale că le scrie: „aleşilor care trăiesc ca străini, împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia” (1Pet 1.1).
Nu este foarte clar dacă Petru s-a aflat la data scrierii în Babilonul de pe râul Eufrat (1Pet 5.12) sau dacă această numire este o metaforă sub care este ascunsă identitatea Romei. În orice caz, acest Petru devenise între timp unul dintre conducătorii grupului apostolic. El a fost purtătorul lor de cuvânt în ziua de Rusalii (Fapt 2.0) şi asupra activităţii lui este concentrată atenţia primelor 12 capitole din cartea Faptelor Apostolilor. După ce Pavel a preluat misiunea cu Evanghelia între Neamuri, Petru a rămas să misioneze printre evrei, dar aceasta nu înseamnă că el nu s-a ocupat şi de cei proveniţi din alte popoare. De fapt, majoritatea noilor Biserici creştine formate erau deja grupări mixte, în care deosebirile dintre iudei şi Neamuri trecuseră pe planul al doilea.
Conţinutul cărţii
Petru îşi trimite scrisoarea către creştinii care trăiau ca „străini” într-o lume din ce în ce mai ostilă Bisericii. În mijlocul nemurilor înfuriate şi al evreilor fanatici, creştinii începuseră să sufere din cauza ataşamentului lor faţă de Hristos. Petru le scrie pentru a-i întări în credinţă. Apostolul îi încurajează să se poarte într-un chip demn de persoana şi lucrarea Mântuitorului. Fiind născuţi prin credinţă la o nădejde nouă, ei sunt sfătuiţi să urmeze pilda lui Hristos. Petru le spune că asemănarea lor cu Hristos trebuie să se materializeze în două domenii: credinţa lor trebuie să-i conducă la o viată de supunere şi la o viaţă de acceptare a suferinţei. Ca cetăţeni, ei trebuie să fie supuşi autorităţilor, ca robi, ei trebuie să le fie supuşi stăpânilor lor, ca soţi şi soţii şi ca membrii în adunare, ei trebuie să fie supuşi unii altora. În 1 Petru, credinţa îi face pe cei credincioşi să „se supună”(1Pet 2.13-19;1Pet 3.1-7), „să sufere” (1Pet 2.19-21;1Pet 3.14,17;1Pet 4.1) şi să „aştepte venirea Domnului” (1Pet 1.3,13,21;1Pet 3.15;1Pet 4.13;1Pet 5.14).
Cuvinte cheie şi teme caracteristice
Duhul Sfânt a rânduit epistolele în grupuri semnificative. Am văzut cum după Credinţa din Evrei au urmat Faptele din Iacov ; acum vom vedea cum Petru ca autor de scrieri inspirate se distinge ca un apostol al nădejdii, tot aşa cum Pavel a fost un apostol al credinţei, iar Ioan a fost un apostol al iubirii. Cuvântul „nădejde” apare în 1Pet 1.3,13,21;1Pet 3.15;
SCHIŢA CĂRŢII
Introducere, 1Pet 1.1-2
I. NĂDEJDEA CEA VIE
a. nădejdea vie pusă in practică, 1Pet 1.3-12
b. cuvântul viu pus în practică, 1Pet 1.12-2.3
c. piatra cea vie şi poziţia noastră, 1Pet 2.4-10
II. VIAŢA DE MĂRTURIE
a. ca cetăţeni, 1Pet 2.12-17
b. ca robi, 1Pet 2.18-25
c. ca soţi şi soţii, 1Pet 3.1-7
d. ca străini între oameni, 1Pet 3.8-4.6
e. în relaţiile dintre membrii Bisericii, 1Pet 4.7-11
III. „ÎNCERCAREA DE FOC”
a. „Bucurie” şi „încredere” în încercare, 1Pet 4.12-19
b. Prezbiteri credincioşi în slujbă, 1Pet 5.1-4
c. Toţi să trăiască în smerenie şi aşteptare, 1Pet 5.5-11
Încheiere, 1Pet 5.12-14